OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Gabriela MELINESCU
Cuvinte nou nascute
Editura Fundatiei Culturale Romane, Bucuresti, 2002, 68 p., f.p.

Lirica eterata a Gabrielei Melinescu – iubitoare de abstractiuni si de evaziuni „neomoderniste-saizeciste“ – evita cu obstinatie orice atingere maculanta cu nesemnificativul, cu banalul cotidian, cu profanul, cu nepoeticul. Temele vietii marunte nu se regasesc din principiu intr-o astfel de poezie ce se articuleaza din eforturile de a defini logos-ul creator de spatii lirice „grandioase“. In Cuvinte nou nascute o intreaga recuzita de simboluri (pro)creatoare disimuleaza (si, prin ricoseu, dezvaluie) „obsesia“ centrala: nazuinta spre teritoriul unei fecunditati (oximoronic) inocente sau, in alti termeni, utopia unui cuvint poetic pur, edificator, autogenerator („nascut“ din sine insusi, nu prin mezalianta si epigonism) si atotgenerator, imuabil, etern.
Poeta pare ca ignora voit necesitatea degradarii organice, fixindu-se intr-o lirica a stazei parmenidice si a reveriei suficiente siesi. Miscarea are un unic sens, ascensional; vaporozitatea, senzatia de plutire a fiintei eludeaza obstacolul teluric: „Nimic nu mi se pare mai curat decit cerul./ Orice mi s-ar intimpla ma ridic prin suspin./ Corpul luceste ca un zepelin in ochii oamenilor./ Plina de aer sint, gata de zbor.// Cu degetele febrile ma atinge cineva spunind:/ Setea ei e mare – va cadea din nou pe pamint./ Ciini urineaza pe nacela mea./ Unii cred ca sint un fel de mincare./ Cu un briceag taie bucati din spinarea mea./ Exact cind eu ma inalt ei vor sa ma manince./ Dar eu dispar din ce in ce mai mult/ din ochii fiorosi ai multimii./// Le aud strigatele: E pierduta dar se mai vede inca!/ Nici o femeie nu ma invidiaza/ pentru ca eu iubesc cerul si vreau sa ma inalt“ (Fecioara, p. 9, s.m.).
In poezia Gabrielei Melinescu, Fecioara privita ca virtuala si inocenta mama cosmica nu este niciodata convertita la suferinta unei materdolorosa, intrucit – gracil, retractila – ea nu trece dincolo de potentialitatea fiintei; nu are cum sa-si plinga Christul, din moment ce nu l-a nascut inca. Intr-un spatiu ante-genezic timpul nu este vazut in dimensiunea sa destructiva, este o simpla ipoteza participind la conturarea unei viziuni optimiste a creatiei continue: „Timpul seamana cu un copil. s…t// Copilul divin se alcatuieste iar/ din distrugerea de sine/ provocind avalansa: Vino, inghite-ma,/ ia-mi capul ca sa renasc/ in burta de clopot a vietii,/ ca ghebul lunii peste pamint/ ascultind muzica de viscere“ (Curajul de a iubi viata).
O frenezie a uitarii de sine si a risipirii generoase, germinatoare in matca universala alterneaza cu o melancolie calma, cu tristetea venita din constientizarea propriei gravitati, anterior negate, a propriei singularitati. Discursul, usor monoton, se axeaza astfel pe contrastul dintre albul cristalin al latentelor virginale („Zapada noua in padurea invizibila./ Cristalele de inghet in aer, sunind./ Acolo afara/ Cuvinte nou nascute.// Cartile mele au inghetat/ peste noapte./ Pagini scrise cu portelan albastru./ Prin coaja ghetii lucesc/ basme, somoni de argint“) si cromatica uneori violenta a vietii perisabile („Zi devenita noapte/ care nu curata de singe./ Cel care trebuia sa vina/ n-a mai venit“ – p. 37. „Nu ploua prea mult in vis/ dar cerul are o forta de sidef negru./ Un peste ne duce pe spinarea lui/ si piatra oceanului impurpurat/ peste noi creste“ – p. 59).
Vitalitatea si teama, elanul creator si dezgustul, o patetica logofilie si o insidioasa logofobie hranesc si descompun versurile Gabrielei Melinescu. Drama acestei poezii (si totodata substanta ei) este incertitudinea, situarea problematica la granita dintre expresia personala si glosa saptezecisto-blagianizanta, dintre plasticitatea („Dorota traieste pe uscat desi tine de lumea/ acvariilor si stie ca unii pesti sint buni de sufocat,/ ea scoate a treia mina: cumpara, plateste bani buni/ pentru plansele lui Aldrovandi, mingiie cozi desenate frumos s…t“ – p. 48) si platitudinea imaginii „Esti din nou grea./ Vei naste cuvinte?/ Asa se auzea vorbindu-se/ in tufisuri“ – p. 63) dintre creatie si esec. Mai dezinvolte, mai putin artificiale/artificioase, mai putin „scrobite“, mai putin glaciale, versurile Gabrielei Melinescu ar dezvalui, neindoielnic, puterea de seductie pe care – cu pudoare – o ascund…