OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

George VULTURESCU
Nord, si dincolo de Nord
Editura Dacia, Colectia „Poetii Urbei“, Seria „Poetii Satmarului“, Cluj-Napoca, 2001, 78 p., f.p.


In acest moment, pe piata cartii se gasesc cel putin patru volume de poezie inspirate de simbolistica nordului: Ioana Nicolaie – Nordul (Paralela 45), Ion Vadan – Elegii din Nordburg (Dacia), Aura Christi – Elegii nordice (Dacia) si George Vulturescu – Nord, si dincolo de Nord. Iar din opera lui Céline tocmai s-a tradus romanul… Nord (Nemira).
Deocamdata ne vom opri la cartea lui G. Vulturescu, volum in care poetul satmarean pare sa-si recicleze vechile motive si obsesii (energia neagra, Ochiul Orb dintre existenta si creatie, ipostaza damnatului, crisma s.a.), schimbarea pe care o aduc noile poezii venind doar dintr-o anume eterogenizare a discursului poetic, mult mai unitar pina acum. Poetul ne introduce inca din primele versuri intr-un tinut mitologic incert, intunecat, piclos, unde mlastina, fulgerele si vintul (o furtuna amenintatoare mereu aminata), iarba cleioasa si fiarele simbolizeaza atit materialul unui loc malefic, cit si o stare interioara a spiritului greu de stapinit, generatoare de creatie autentica („bezna nu e in afara ci/ creste din carnea ta ca un mugure“, „Nordul e in mine: ca si moartea,/ ca si copilaria…“, „Numai in/ Nord mina cu care scrii e una cu mina/ de pe cutit.“).
Acest Nord barochist, gotic, de fapt, crepuscular, uneori contradictoriu, este zugravit expresionist din asocieri obscure ale unei materii nestapinite in descompunerea datorata proximitatii mortii, ale unei organicitati de secretie murdara: „raul de Nord: un fluid/ in care se ridica trombe de reflexe/ insurubindu-se-n aer si cazind inapoi in/ lut ca o oglinda sparta in mii de/ forme s…t voaluri de emulsii sub/ care ochii iti despoaie torsuri egeene,/ sau carnatii de odalisca. Inca nu distingi/ vrejurile de verbine – serpi jupuiti a/ caror piele zvicneste mai departe pe cimp…“ (Asadar, ca un viscol…).

Am spus contradictoriu pentru ca dincolo de Nordul obscur, babilonic, inecat in bezna, care se ofera si se refuza celor multi neincetat („bezna/ e starea de puritate a lumii:/ un lichid amniotic in care omul si zeii/ stau sa se nasca“) se afla insa o stare de refacere a ordinii si vitalitatii sensurilor cautate, o vilvataie de energii frenetice si culori lichide. Dincolo de Nord, miscarile apocaliptice s-au cumintit, materia isi proiecteaza de la sine mesajele, dar impasul creator nu pare a fi depasit. „Transferul intre arta si viata“ nu are loc, extragerea lui Dumnezeu din sine, conditia ajungerii la Poem, se dovedeste a fi inca mai dificila, intrucit „privirea nu vrea sa devina cuvint [..] primordiala e miscarea ochiului/ de la om la cer“ (Lui Radu Saplacan).
Ipostaza critica a Nordului este uneori – imagistic vorbind – excelent realizata. G. Vulturescu este un vizionar al descriptiei zbaterii: „Uneori sfulgerelet se tirau/ ca serpii din virful copacilor pina/ in iarba, in cuiburi de lut./ Alteori sfisiau cerul si cadeau/ peste ruine ca un pumn de/ unghii metalice“ (Fulgerul este fisura). Reflexivitatea existentialista este si in acest volum – e-adevarat, parca mai putin decit in precedentele – rasfrinta deseori asupra textului. Actul creator este si de data aceasta supravegheat si mijlocit de Ochiul Orb, din pacate insa mai putin convingator in tensiune. Din acest punct de vedere, Nord, si dincolo de Nord nu atinge reusitele precedentelor Tratat despre Ochiul Orb (1996) sau Scrisul agonic (1999), desi se vrea – evident – o prelungire in tragism. Ce cistiga pe o parte, acest volum pierde pe alta.

Un alt aspect care deranjeaza este excesul de trimiteri culturale (Poe, Amiel, Heidegger, Borges, Blake, Buber, Plotin, Kafka, Baudelaire, Nietzsche, Flaubert s.a.); scriitura devine astfel prea livresca pentru un poet care cauta dramatismul. Las’ ca uneori apar confuzii de genul: „Oglinda plimbata de Balzac ssic!t de-a/ lungul drumului…“, iar cind autorul se vrea subtil pamfletar, cititorul cunoscator cit de cit de scandaluri penibile intre scriitori are tot dreptul sa refuze versuri ca: „Imi scrii despre cenacluri. Despre gasti/ care se perinda pe la televizor sugindu-si,/ unul altuia, textuletele ca niste batoane./ Le-am citit cartile: onanie si despaducheri,/ Isi lasa femeile cracanate prin text…“ (Lui Liviu). Scriitorii ar trebui sa fie constienti ca astfel de scapari se taxeaza; mai mult, pot arunca pe nedrept o lumina proasta asupra intregului volum. Sau poetul vrea cu tot dinadinsul sa auzim si „clantanitorul versurilor searbade“?!