OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Gheorghe IZBASESCU
Mona-Ra
Editura Augusta, Timisoara, 2000,
100 p., f.p.


Gheorghe Izbasescu scrie poezie. Cel putin asa ii place domniei sale sa creada, imaginindu-si probabil, printr-o rasturnare a vorbelor lui Mircea Cartarescu, ca un rind nedus pina la marginea paginii se numeste in mod obligatoriu vers. Ultima sa productie, volumul de mizgaleli Mona-Ra, sta sub semnul unei adevarate rataciri pe care autorele insusi o recunoaste in motto-ul cartii, prada se pare unei crize de expresivitate involuntara via Thomas Mann: „Da, exista pe caile mintii fagasuri sapate adinc, din care nu mai poti iesi, odata ce ai intrat in ele“.

Nici nu-si imagina Gheorghe Izbasescu, poetul nostru, ca, pierdut pe aceste carari si pe inca multe altele, deja nu mai are nici o sansa de izbavire, nu doar in lumea literelor, ci si in cea a bunei si banalei gramatici romanesti. Si pentru ca daca n-ar fi nu s-ar povesti si nici pe cuvint nu va pot cere sa ma credeti, acum e momentul unor exemple: cu toate licentele poetice din lume si inca vreo citeva pe deasupra, genitivul numelui propriu Mona Ra, substantiv compus dupa aparentele morfologiei autohtone, nu prea are sanse a fi Mona-Rei („Galceava simturilor cu spiritul sau Cele doua ipostaze ale Mona-Rei“), iar acordul gramatical nu face nici el cinste aspirantului scriitor: „Si din sanii ei, mici palnii de marmura,/dintr-odata a inceput sa curga prin pereti,/spre un ascuns viitor,/doua rauri de lapte...“; si, sa nu uit, dac-aveti nevoie de vreo cacofonie, aici o gasiti: „e epilogul“, „lumea mea“ etc.

Si asta n-ar fi nimic daca alcatuirea poetica ar mai fi si altceva decit un delir fara cap si coada de cuvinte adunate in speranta epatarii cititorului cu bune intentii. Mona-Ra e una dintre acele carti cu pretentii de poem unitar pe care de oriunde ai incepe s-o citesti tot acolo ajungi, adica nicaieri, asta in caz ca reusesti sa treci prin maniile intertextuale si celelalte pretinse postmodernisme izbasesti: „Ea inmormantase la distante egale/in acel pamant departat: zgomotul si furia,/ca-n brazda lui sa creasca/ noii crini erotici, schimbati cu precizie.“, „Sa evadam de-aici, ma indemni, Mona-Ra, sa evadam./Inapoi, la instincte! Nu-n formol si naftalina/miracolul scapa regulilor cotidiene./Haide, ca-n vechiul teatru roman sa imitam/pe scena realitatea:/cand Troia devenea un veritabil incendiu,/Hercule pe rug ardea cu adevarat iar Penteu,/miticul rege, era realmente rupt in bucati de bacante/sub ochii avizi de curiozitate ai celor din tribune./O arta de a amana pana la nesfarsit oboseala.“

Pentru ca cititorul sa „se ia singur de grumaz“ definitiv si iremediabil, cum spune domnul Izbasescu („Viitorul se ia singur de grumaz“), poezia sa mai manifesta pe alocuri si veleitati de jurnal de calatorie, pagina de cotidian national si oda criticului-prieten, toate la un loc pe principiul „zece produse intr-un singur ambalaj“: „Inainte ca suieratul de tren sa ne intoarca/la Onesti, Mona-Ra,/sa ne reluam, pe ascuns, ursita de mana/sub cerul limpede, curatat de furtuna,/adusi de autocar, o noapte la Universitate poposim.“ („La Universitatea Tibiscus din Timisoara“); „La terasa restaurantului de langa pestera,/dupa ce-si numara/dividendele, sacrificiile, slabiciunea atavica,/Adrian Dinu Rachieru din buzunarul vestonului/scoate o lanterna de hartie...“; „Insotit de Doamna Stefania, Marin Mincu/isi aminteste:/Guelful alb care-a decedat la Ravena nu-i/decat un mar mort rostogolit din paradis./Dar daca patruzeci si unu de bobi/se-ngamfa in Slatina mea, repede devin/robi./Insa patruzeci si unu de frati,/umilindu-se, prin lume trec cuirasati.“
Acelasi Marin Mincu, in varanta sa critica, scrie pe ultima coperta: „Noutatea discursului izbasesc consta chiar in (...) «descotorosirea de zdrente», prin deschiderea fireasca spre cele mai anxioase interogatii existentiale.“ Adevarul e ca anxietate exista, ca si interogatii; cu prima se alege cititorul, pe cele din urma le lanseaza recenzentul: Doamne, cit de mare e gradina ta!