OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ioan FLORA
Medeea si masinile ei de razboi/Medeea and her war machines
Traducere de Adam J. Sorkin si Alina Carac, cu o postfata de Ioan Buduca, Editura Dacia, Colectia „Interferente“, Cluj-Napoca, 2002, 132 p., f.p.

Ne-am obisnuit ca fiecare nou volum al poetului Ioan Flora sa fie – simultan – o surpriza si o (re)confirmare. O surpriza intrucit, desi ramine in acelasi registru scriptural (caruia eticheta de „textualism“ i se aplica doar partial), poezia lui Ioan Flora proiecteaza de la un volum la altul tot mai diferite imagini, pune in miscare mereu alte si alte povesti. O (re)confirmare pentru ca, abil fiind eludata primejdia déjà-vu-ului, regasim de fiecare data obsesiile, habitudinile, (in)confortul spatiului intim cu care poetul ne-a familiarizat.

Poezia lui Ioan Flora nu are, cu siguranta, privilegiul „inefabilului“, al expresiei asa-numit „intraductibile“, privilegiu contrabalansat insa, intr-o limba/cultura cu un mai mic prestigiu, de nesansa anonimatului. Ca poezia lui Ioan Flora e traductibila fara ca, prin aceasta, sa devina mai putin ea insasi este un fapt asupra caruia nu putea sa nu atraga atentia reeditarea in varianta bilingva a unei carti de care poetul se arata a fi in mod special atasat: un volum din 1999, Medeea si masinile ei de razboi. Versiunea engleza apartinind lui Adam J. Sorkin si Alinei Carac le va pricinui, speram, bucurie acelor cititori care gusta poezia lui Ioan Flora. Totodata, aceasta reeditare a Medeei… va beneficia, poate, de o receptare mai atenta decit aceea pe care a avut-o volumul la aparitie.

Medeea si masinile ei de razboi captiveaza prin dinamismul pe alocuri truculent al unei naratiuni pe care, ici si colo, strafulgerari lirico-melancolice o fisureaza. Poezia lui Ioan Flora nu coboara in strada, nu se dizolva intr-o p(r)oza a cotidianului, a gesturilor nesemnificative; ea cauta, dimpotriva, semnificativul, naratiunea mitica, povestile bizantine, istoriile cu cavaleri medievali, trama spectacolului cinematografic, fictiunea politista sau SF, imaginind o istorie secundara, compusa din bataliile prezumtive pe care plasmuitorul de himere le poarta cu propriile-i obsesii: „Iarasi ii vuiau timplele, palpitatii puternice, crampe la stomac./ Chiar daca nu lupta cu nimeni, el se simtea azi invins,/ miine neinvins,/ pamint pururea negru./ Odaia mirosea a usturoi si a naftalina,/ obrajii lui viorii reflectati intr-un ciob de oglinda,/ cubul sau ceasul de sticla de pe masa,/ o mereu aceeasi natura, mereu altcineva care se indoieste/ de aproape orice/ (cum sa se spulbere ceva care este?).//

In seri stinse de iarna, el vorbea despre dezastre preapocaliptice,/ de tusea astrala si ciuperci“ (p. 4). Cimpul de lupta este „masa acoperita de mape, cupe, misive,/ pene de scris, calimari, harti infatisind cetatile Baradulim si Bel Grando,/ Ahandin, Zorio, Zorzanelo si altele, o multime, pina la Burgas/ si Pera si Chonstantinopoli“ (p. 10), este memoria ce refuza sa actualizeze altfel de imagini decit acelea livresti sau onirice. Imaginarul supraabundent, baroc, distopic tisneste dintr-un sentiment al pustiului, dintr-o anxietate atavica pe care o lumineaza „ceasul de sticla de pe masa“, „scurgerea secundelor pe un ecran imens“ (p. 16), o fotografie veche, o carte cu file ingalbenite. „E oarecum stranie, isi spuse Comandantul Bataliei, totul e reprezentat aici/ de parca am lupta (si muri) intr-un desert perfect:/ nu tu case in jur, nici picior de cort, nici copac, nici riu./ Doar prezumtivul urlet al ciinilor la luna, sfirtecind foaia/ innegrita si grea“ (p. 10). Golul se umple cu imagini, cu simulacre ale realului; fotografii, ecrane video, emisiuni TV au aici rolul de trompe l’oeil baroc. „Fintini arteziene in incinta Televiziunii. In loc de apa – mocheta albastra./ In loc de pesti – haita de ciini despicind vazduhul/ cu fierul dintilor inrositi./ Simbata, latratul lor/ intra pe postul national, da buzna prin case/ si le incendiaza“ (p. 94).

Calvarul istoriei trece, sublimat, in naratiunea cu tilc: in Micuta Darling si Muschetarul regelui sau in povestea SF din Sarutul. Fiecare poem e, de fapt, o poveste, cu gesturi precipitate, cu personaje solemne (Comandantul Bataliei, Cronicarul, Cavalerul, Cititorul, Cruciatul) sau pitoresti (Micuta Darling, Barbatul, Politistul, Jaspar cel Groaznic, Medusa, Nestor Pentacephalus, Teddy din Dudesti, Winckler, „matematicianul/ de prin Hala Traian“), cu amanunte comice, grotesti, socante, violente, (in)umane, cu sens de parabola, cu fraze (voit) simple ce alterneaza cu intertexte mestesugite.
Din derizoriu, poezia trece treptat, prin acumulari pletorice de notatii, la viziunea apocaliptica. Taierea unui brad de Craciun capata proportii de catastrofa cosmica, amanuntul concret si banal se pierde printre imaginile halucinante: „Scari, pirghii, scripeti, trolii,/ scoaterea, transportul si depozitarea aerului sub cerul de iarna,/ navele de transport, navele de pescuit,/ biserici pustiite, colibe lasate de izbeliste,/ galerii, turnuri de escaladare, animale de lupta, lanci, sulite,/ coase, berbeci, aruncatoare de pietre, aruncatoare de fecale in clocot.// In sfirsit, padurea: in sfirsit bradul, securea de argint/ fulgerind in noapte, prabusirea lui la marginea ripei…“ (p. 32).

Medeea si masinile ei de razboi este o carte in care Ioan Flora incearca din rasputeri sa-si reprime nostalgiile moderniste – prin prozaism, prin (auto)ironie, prin disimulare –, sa alunge ca pe o ispita metafizicul. Efort excesiv si absurd din care se nasc cele mai dramatice fictiuni si cele mai frumoase disperari:
„Ce vis, Doamne! ce vis! striga ingrozit Comandantul Bataliilor,/ sarind din patul cu baldachin in cizme si apucind cu dreapta/ spada de pe taburetul albastru./ Se facea ca mergeam descult, cu capul descoperit, imbracat/ numai intr-o jiletca (auzi, intr-o jiletca!) printr-o cimpie/ fara de capat;/ mergeam zile in sir, cu picioarele zdrelite,/ s…t murmuram, ma rugam, murmuram,/ si-atunci, deodata, cind nu se zarea nimeni si nimic/ pe drumul ce parca urca la cer, atunci aparu un barbat tinar,/ un strain cu o palarie bizara, infasurat in mantie si pelerina groasa;/ se opri in fata mea, se dezbraca, asezind straiele/ la picioarele mele si disparu ca un fum“ (p. 40).
Izgonite, lirismul fin, sentimentul, melancolia se intorc in textul fals prozaic si fals antimetafizic. Si lucrul acesta e departe de a fi un minus al volumului…