OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ioan-Salah MAHDI
Legitimatia lui Salah
Editura Solstitiu, Seria de poezie, prefata de I.B. Lefter Satu Mare, 2000, 82 p., f.p.

Aflat la cea de-a doua carte de poezie (Legitimatia lui Salah urmind volumului Caderea stelelor in Babilon, aparut in 1992), Ioan-Salah Mahdi continua sa penduleze liric intre doua spatii culturale atit de deosebite ca factura, unite insa prin structura hibrida a poemelor sale. Schimbind tara, limba, religia chiar, transplantul de esenta culturala se dovedeste a fi totusi dificil, daca nu chiar imposibil si, la urma urmelor, nici n-ar fi de dorit, deoarece rezultatul este unul extrem de profitabil pentru poezie.

Nascut in Irak, unde isi traieste copilaria si adolescenta, autorul vine in Romania la douazeci de ani si se stabileste definitiv aici dupa terminarea facultatii. Trecind mai tirziu la crestinism, se dedica poeziei, adoptind limba romana ca noua „patrie lirica“. Mai mult decit inedita, aceasta combinatie exotica, neasteptata, ofera surprize placute mai ales in planul sensibilitatii poetice, lirica lui Ioan-Salah Mahdi fiind de fapt o permanenta incercare de a-si construi si defini identitatea esentiala, cea de dincolo de accidentul biografic si de anecdoticul frivol.
Usor desuete, uzate in recent trecuta modernitate, motivele poeziei sale se inscriu intr-un registru al melancoliei, al afirmarii, purificat de dileme, de tragedii si de negari. Totul ramine concentrat in jurul unei serii de viziuni epurate de cotidian, de inestetic si banal. Poezia lui e programatic robita frumosului, respingind din start orice atingere impura a registrului inferior, subteran.

Naivitatea unor metafore exagerat calofile (ca intreg scrisul sau, trasatura datorata desigur background-ului cultural format dupa poezia unor Saadi sau Firdousi) este compensata fericit tocmai de conotatiile pe care acest fundal cultural le rasfringe in structura liricii noastre.
Astfel, dincolo de locurile comune, poetul reconstruieste, decupeaza un nou spatiu, recreeaza un univers inedit, reusind sa dea irizatii proaspete unor lucruri tocite, sufocate sub trecutul metaforic previzibil si care, intr-un spatiu al structurilor noi, dobindeste o sugestivitate.
Ceea ce aduce nou si ceea ce salveaza totodata poezia lui Mahdi este tocmai aceasta sensibilitate ce dirijeaza legaturile lirice ale organismului livresc, conexiunile profunde imprevizibile, anatomia metaforei rupte parca din 1001 de nopti, profilindu-se delicat peste semantismul limbii romane.
Poezia sa, stingace pe alocuri, reuseste fuziunea a doua teritorii autonome: avem o limba noua cu care tocmai se deprinde poetul, in acelasi timp semantica ei mulindu-se unei sensibilitati pe care incearca, de asta data, s-o deprinda cititorul.

Altoiul inedit conserva motive orientale (desertul, zorii Yemenului, soarele nisipurilor, palmierii Babilonului) care insa apar estompate in poemele sale, utilizate mai mult ca instrumente de reliefare a starilor lirice functionind ca un dialect intim al imaginarului, colorindu-i lirica, asta in timp ce prezenta imperativa a realitatii „locale“ capata proportii (imaginea lui N. Stanescu ori a lui M. Eminescu par a fi programatice in contextualizarea lirica, dar si in inventarul motivelor poetice).
Prinsa intre doua spatii complet diferite, poezia lui Ioan-Salah Mahdi este, se pare, singura posibilitate de a-l ajuta sa-si defineasca identitatea, singurul loc in care ramine el insusi dincolo de circumstante.