OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Iulian TANASE
Iubitafizica (stiinta iubirilor imaginare)
Editura Vinea, Bucuresti, 2002,
150 p., f.p.


Cine continua sa spuna/sa creada ca nu se mai poate scrie poezie, ca ea se transforma in altceva? Cine adopta foarte relaxatul termen „text“ si cine se fereste de acesta?

Conceputa grafic (coperta si ilustratiile) de Dan Stanciu, Iubitafizica lui Iulian Tanase este una dintre cele mai frumoase carti de poezie publicate in anii din urma; din pacate, destul de putin comentata (imi amintesc de foarte buna primire a lui Alex. Leo Serban, in Dilema). Spuneam ca e o carte frumoasa, intelegind acest lucru in toate felurile, incepind de la obiectul in sine: un format aparte, o coperta bine „simtita“, iar in interior, pentru fiecare dintre cele opt sectiuni, o pagina de prezentare (titlu, motto), cu grafica ce imbina aerul de epoca („anii nebuni“ ’20-’30 ai secolului trecut) si accentele suprarealiste, totul semnat Dan Stanciu (cei doi au mai colaborat, alaturi de Gheorghe Rasovszky si Sasha Vlad, la un volum-colaj (neo)suprarealist, text+fotografii, Inainte/Dupa, Editura Icare, 2003).
Sint convinsa ca iubitorul de poezie, care are toate sansele sa fie si bibliofil, va aprecia ca atare aceasta mica bijuterie. Trecind acum la „interior“, cartea are o montura complicata (nici o sectiune nu e redundanta, diversitatea registrelor e mereu tinuta sub control), toate aparentele conducind la un soi de tratat fictional in toata regula: termenii-cheie sint „iubitafizica“, „iubitafizicieni“ (v. „Institutul de Iubitafizica din Bucuresti“ sau „iubita-fizicienii profesionisti“, precum, in ordine alfabetica, Paulo Coelho, Julio Cortázar, Gustave Flaubert, José Ortega y Gasset s.a.), „iubirile/iubitele imaginare“.

Avem de-a face cu un fel de „Ars amandi“ in varianta „stiinta a iubirilor imaginare“, ale carei „ingrediente“ (cu riscul de a pune etichete) sint: suprarealism, sentimentalism, livresc, intertext, joc de cuvinte si, peste toate, o explozie de ironie tandra si de lirism solitar. Regie, combinatorica a imaginarului, singuratate. E vorba despre o stiinta fictiva, insa disciplinata dupa toate regulile si ridicata la gradul doi, al imaginarului. Ea face apel, in acelasi timp, la simturile si emotiile estetului/iubitorului de poezie, stirnind admiratie pentru rigoare, parafraza, pentru inventivitatea imaginilor.
Daca vorbim despre acest volum ca despre o carte de poezie, s-ar putea ca autorul sa fie primul care sa riposteze: e o carte alcatuita din opt sectiuni, continind diverse tipuri de texte, de la I. Strigarea lotului 19, de la A(dora) la Z(enobia) (19 evocari feminine, cu aparenta versificata), trecind prin II. Iubitorul oficial („enunturile iubitafizicii“ sub forma de aforisme, parafraze, citate, v. „lunile anului iubitafizic“ sau „calendarul iubitafizic“ sau „catalogul iubitafizicienilor profesionisti“) si ajungind la maxime/notatii suprarealiste (poeme intr-un vers?) in 99 de posibilitati si la poemul dramatic (Amintiri imaginare) in doua voci: poetul „iubitafizician“ si iubita imaginara, ce imbraca pe rind toate chipurile evocate in prima sectiune.
Pentru pasionatii de postmodernism literar, ca si pentru iubitorii de poezie mai sentimentali si cu gusturi mai „clasice“, cartea e la fel de plina de emotii si delicii. Iar imaginile, o explozie bine temperata si acordata (cu citeva laitmotive), de factura suprarealista (Gellu Naum e citat de mai multe ori in carte), au o savoare speciala.

Figura centrala a poemelor este „iubita imaginara“ (fie ca o cheama Adora, Alejandra, Creola, Elena, Emma..., Zenobia), evocata de o voce lirica mascata sub numele de „iubitafizician“, „Regele Ubicuu“ („Iubicuu“!). „Iubita transparenta“, „iubita imaginara“, „iubita chiromantioasa“, „iubita vitrega“ sint tot atitea proiectii feminine ale iubirii abstracte, mentale, in imaginatie/imaginar. Eva: „Ea era inalta si atit de frumoasa ca pamintul pur si simplu ametea si se invirtea aiurea (in jurul soarelui, se pare) atunci cind ea privea in jos cu totul intimplator“ (p. 16); Julia: „Dar tu te-ai indragostit si ai inceput vorbesti cu mine in somn/ ma tineai de vorba vise si ore intregi/ eu te ascultam pina la capat, apoi adormeam si incepeam/ sa vorbesc cu tine in somn pina terminam tot ce aveam de visat“ (p. 20); Oedipa: „Pentru ca eu sa exist,/ tu trebuie sa ma inventezi, noapte si zi trebuie sa ma inventezi...“ (p. 30). Ciclul Singuratatea mea spontana asociaza „iubitafizicii“ tema singuratatii, a tacerii (aceasta continuata in Patru eseuri asupra teoriei sensibilitatii), a imaginatiei/imaginarului ca supliment de existenta: „Pentru ca tu sa existi, eu trebuie sa imi inchipui asta. Pentru ca eu sa exist (inchipuindu-te), tu trebuie sa iti inchipui ca eu exist. Realitatea trebuie ajutata, asistata, trebuie stimulata, realitatea trebuie trezita la irealitate, la irealitatea care o poate salva de la moarte“ (p. 55). De unde si accentele suprarealiste la Iulian Tanase (v., de pilda, poemul Ciinele andaluz), care nu existau in volumele sale anterioare, Ingerotica (1999) si Poeme pentru orice eventualitate (2000). (In paranteza fie spus, se pare ca putem vorbi de un „nou val“ al suprarealismului poetic la noi.)

De ce Iubitafizica este o carte de poezie? Pentru ca, daca se mai pot scrie texte (mai mult sau mai putin construite) de emotie directa (de tipul livresc sau sentimental), ritmate de o frazare interioara, ele deriva, finalmente, din acel lirism indestructibil care e propriu poeziei. Riscul e intotdeauna acela de a arunca in aer preceptele teoriei literare consolidate de cel putin o jumatate de secol si de a atinge din nou punctul sensibil care se cheama, dupa caz, „continut“, „esenta“ sau „inefabil“: „Antidotul la aceasta realitate este visul, antidotul la aceasta singuratate lucie in care ma scald este iubirea imaginara. Cind nu voi mai visa, inseamna ca voi fi murit deja“ (p. 137).