OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Liviu GEORGESCU
Calauza
Editura AXA, Seria „La steaua. Poeti optzecisti“, Botosani, 2000, 173 p., f.p.

Liviu Georgescu este ultimul care debuteaza dintre fostii participanti la Cenaclul de Luni, condus de Nicolae Manolescu. Volumul sau de versuri Calauza este, din punctul acesta de vedere, o surpriza editoriala. Motivul sau motivele acestei intirzieri nu sint insa cunoscute. Unul, legat de istoria literara, l-ar putea constitui insasi optiunea autorului din nevoia sau orgoliul de a-si aranja cit se poate de mult volumul. Lucru care se justifica pe de-a-ntregul. Daca la o prima lectura, acesta pare a fi neomogen si eclectic, o privire mai atenta dezvaluie o structura voluntar-circulara, cu reluari de teme si motive. Ar fi prematura insa o descriere a cartii inaintea anumitor dezvaluiri despre autor, care se regasesc, direct sau indirect, in versurile sale. Liviu Georgescu este medic, cu nenumarate constributii in domeniul cercetarii, dupa cum arata lista impresionanta de lucrari stiintifice din fisa biobibliografica. Mai interesant este insa faptul ca a absolvit Liceul de Muzica din Bucuresti. In ceea ce priveste domeniul medical, versurile sale nu ii sint tributare decit cel mult la nivelul limbajului.
Muzicii insa ii datoreaza foarte mult: de la limbaj pina la structura si semnificatie. Desi aminteste de Bacovia, din pagina fiind nelipsite clavirul, clavecinul, fanfara, acordurile, armoniile, la Liviu Georgescu toate acestea nu constituie doar recuzita, ci instituie o intreaga referentialitate muzicala: „hirtia rupta la marginea ei incepe sa arda pina in inima/ berbecului sacrificat unde singele inchegat devine/ ecran cosmic/ o farima de incheietura sterge geamul/ se face lumina/ defileu de figuri disparute/ turn muzical din care ies/dulai sonori muscindu-si carnea pina la os – coloana infinita/ a concretului apoi fum…“ (Cautind). Cu aceasta poetul plonjeaza direct in romantism. Pe acest „ecran“ universal nu apare citusi de putin proiectia unui eu obiectualizat, ca la Bacovia, nici macar acela fragmentar, multiform al optzecistilor – colegii sai de generatie –, ci un eu confesiv, cautator, romantic, regasibil cel mult intr-o ipostaza duala, tot in linie romantica: „Eu/ inconjurat de cioburi – imaginile/ unor lumi – sfere care curg una intr-alta“ (Fulgerul); „Si apa e impartita in tristeti/ Chiar tu te-ai ascuns intr-un ochi mut/ Ma trezesc fara carne in reci dimineti/ Si nu stiu in vis ce m-a durut“ (Naufragiu). Solutia propusa se poate traduce in cautarea fortei creative a romanticilor care puteau construi lumi vii: „Iar eu scot miinile din buzunare/ Trag adinc aer in piept/ Si tremurator cu penelul umed/ Intorc sfintii in uleiul lor din pereti“.
Folosind materia densa, telurica, pamintul si focul ca elemente predominante, asa cum arata Nicolae Manolescu in prefata, Liviu Georgescu isi construieste un cosmos cu aer incendiat si apa miloasa, elemente dragi lui Arghezi. Iar Psalmii il tradeaza pe cautatorul Liviu Georgescu.
Parcurgind poezia sa, cititorul nu se poate sa nu si-o aminteasca pe cea a lui Bacovia, Arghezi, nu se poate sa nu recunoasca multe dintre simbolurile specifice modernismului nostru poetic. Frapanta insa este si acuta nevoie de textualizare a postmodernilor. Minat parca de o foame launtrica, Liviu Georgescu pare a asimila voit toata aceasta pletora poetica pentru a-si atinge propriul scop. Volumul incepe, nu intimplator, cu un poem programatic: „vorbeste cu spini si cruci/ iertarea nu vine/ limba se ingrasa cocoasa pe spatele mielului/in ploaia alba scheletul frunzelor calarind departarea/ ranita/ pasarea intepeneste sub plase/ aminare voita/ a unui simbol repetat in sine/ pina la singe/ il astepti imbracat de sarbatoare/ printre firimiturile zilnice/ fata de masa desfigurata de foame/ iertarea nu vine/ vinul vesteste pahare nor si maslin/ lancea patrunde verde in amar in nespus/ o Tu/ in a Ta nemiscare vino/ si reda focului puterea si forma dintii“. Si se incheie practic cu un poem atins de un aer mesianic, interpretabil ca usor desuet fara o imagine clara a intregului: „calc prin vid/ cu talpile ca niste fete mirate/ si pasi se evapora, dispar pe rind/ versurile parasesc scrisul/ scrisul dispare din coala de hirtie/ hirtia pleaca din mine/ incit totul se umple pe sine/ calc prin visul celor nenumarati vii sau morti/ eu va presimt prezenta voi imi adulmecati memoria/ sufletul meu se risipeste din ascunzisul monadelor/ cu leandrii aprinsi linga nasteri continue/ unde linistea e singurul instrument muzical/ va imbratisez cu bratele arse/ cu iluminare/ cu lumina/ cu apa urcind nepartinitoare“ (Cu bratele arse).

Construindu-si o ipostaza de Mesia al poeziei, autorul Calauzei, respirind aerul din jur ca pe o „liturghie“, vrea sa recupereze metafizicul si metatextul incercind in acelasi timp sa le impace. Nu se poate spune cit de rezolvabila este pina la capat aceasta tentatie. Cert este ca ea exista si mai ales ca dezvaluie dragostea lui Liviu Georgescu pentru poezie, fragila si in acelasi timp viguroasa „calauza“: „tu esti rana mea de mult ascunsa/ cea mai de pret printesa rapusa“ … „plutind printre figuri intepenite in sufletul meu/ fara memorie incepi sa le inveti/ iubita mea cer de nameti/ intindere alba pe care timpul scrie/ cu gindurile mele mereu/ si fugi din ele te misti afara prin vagi aurore/ independent/ am putea trai pina la moarte in prezent/ dar iubindu-ma mi-ai pus creierul/ sa trimita semnale ca un paravan/si tu ai disparut dupa el“ – Intorcind reintoarcerea dusa sau romantismul dus.