OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mircea BarsilA
O linie aproape neagra. Poeme, Une ligne presque noire. Poèmes, Editura AMB, Colectia Nobel
La collection Nobel, 2000, 103 p., f.p.


Volumul de poezii al lui Mircea Barsila, O linie aproape neagra, editie bilingva (o parte din texte au si traducere in franceza), aparut in „Colectia Nobel“ (?) a unei edituri cu nume frantuzesc si „incifrat“ („La maison d’edition AMB“) se infatiseaza de la inceput cititorului cu anumite exigente, contrariante, la drept vorbind...

Cartea e aspectuoasa, hirtia si copertile de buna calitate, lucruri pentru care autorul multumeste, la final, unui sir de societati comerciale din Pitesti si Curtea de Arges. Tot din ultimele pagini, aflam despre Mircea Barsila (n. 1952) ca este autorul mai multor volume de versuri (Obrazul celalalt al Lunii, Editura Albatros, 1982; Argint galben, Editura Albatros, 1988; Scutul lui Perseu, Editura Vlasie, 1993; Fecioara divina si cerbul, Editura Calende, 1999) si – in prezent – lector la Universitatea de Stat din Pitesti. Referintele critice adunate la sfirsitul volumului sub titlul Privirea criticii literare (Alex. Stefanescu, Radu G. Teposu, Valeriu Cristea, George Alboiu, Laurentiu Ulici s.a.) il recomanda, in mare, drept un poet „intrat, cu Argint galben, in competitia valorilor liricii noastre de azi“ (Valentin F. Mihaescu, Luceafarul, 1989). La aceasta imagine de promovare a cartii pare a contribui si textul lui Alex. Stefanescu – raspuns la imposibila intrebare: „Cine este in opinia dumneavoastra, cel mai mare poet roman de astazi?“ (in Facla literara, 1999) – publicat pe ultima coperta: „Optez pentru un necunoscut... Sau... aproape un necunoscut.“ Dincolo de paradoxul alaturarilor „aproape un necunoscut“ si „cel mai mare poet roman de astazi“, dincolo de recomandarea, de un gust indoielnic („Se numeste Mircea Barsila si, din sila fata de cei care ramin surzi la cintecul sau de sirena, a semnat un timp Mircea Sila...“), afisarea acestui blazon este, precum ziceam, contrarianta...

Poemele din volum sint ample, discursive, puternic imagistice si metaforice (via Blaga, mergind pina la parafraza neinspirata gen: „Intre mine si somnul – marele somn – ce vine, cintind,/ inapoi“) citeodata abstractioniste si ludice à la Nichita Stanescu: „Cine imi face cu doua cuvinte uscate/ eu desfac cu trei verzi. Cine imi face cu trei cuvinte verzi/ eu desfac cu patru date in pirg [...]/ Cuvinte-flori de salcim! Ah, ce frumos as ierbi,/ daca sarutul tau, iubito, ar paste“ (sic!)). De fiecare data, poemul creeaza impresia de copie palida, transparenta, a unui model. Meditatia, lamento-ul sau revolta pe teme grave, cu ecouri metafizice (timpul, moartea, tristetea, identitatea) sint de multe ori texte à la maniere de..., tocmai pentru ca nu reusesc sa fie intertext, aluzie livresca, dialog cultural cu modelele.

Versurile, corecte „in genul lui...“, denota pe alocuri o surprinzatoare lipsa de instinct poetic (efect de umor involuntar): „Era vara, iar fetele, ah, fetele si verdeata frumoasa/ a livezilor ma faceau sa ma simt la fel ca un urs/ printre gheturile sale“). Iata si o mostra stilistica in genul „optzecistilor“: „Usile unui poem, sasiul, caroseria,/ stergatoarele pentru lacrimi – cititorul trebuie ferit/ de lupta corp la corp cu propriile sale lacrimi –/ motorul, instalatia electrica si oglinda retrovizoare/ in care privim cum alearga in urma noastra realitatea.“ Scriind el insusi, in 1999, „De cind nu ati mai stat de vorba cu sturzul?/ de cind nu ati mai innoptat, linga foc, intr-o lunca?/ Nici nu banuiti cit de mult va compatimesc!/ Sintem contemporani, dar nu mai avem nimic in comun“, M.B. probeaza – cu o doza de umor/ involuntar – inaderenta poeziei lui la „realitatea“ contemporana. Adica lucrurile stau exact invers decit spunea George Alboiu in Luceafarul, in 1989: „Din lectura cartii Argint galben este evident un lucru esential: Barsila continua experienta poetica a anilor 1960-1970 si-i demonstreaza, de la o inaltime maxima, vitalitatea.“ (V., in volum, Privirea criticii literare.)