OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mircea PETEAN
Cartea de la Jucu Nobil II
Editura Paralela 45, Colectia „Poezie contemporana“, Pitesti, 2000, 87 p., f.p.


In Istoria tragica si grotesca a intunecatului deceniu literar noua, Radu G. Teposu il include pe Mircea Petean (alaturi de poeti precum Petru Romosan, Octavian Soviany, Radu Stoenescu s.a.) in capitolul Criticismul teatral si histrionic, comedia literaturii care „demonteaza, burlesc si parodic, mecanismele realului, ale istoriei si literaturii, cultivind cu predilectie farsa cinica si grotesca, cruzimea shakespeareana a spectacolului. Tonul acestor poeti – spune acelasi critic – e pervers-ceremonios, folosind incantatia si adulatia ca procedee ale seductiei malefice, gestul oracular si declamatoriu ca forme ale exhibarii satirice. Franciscanismul prefacut al unora dintre ei nu e decit o utilizare a umorii, o protectie deghizata a cinismului“.

Continuarea volumului din 1990, impreuna cu care face parte dintr-o trilogie ce se va numi Transilvania, ultimul volum de poeme al lui M.P. (Cartea de la Jucu Nobil II) e – nu intimplator – subintitulat Balade si idila. Fiindca acest subtitlu indica atit situarea (ironica?) fata de predecesori (de la cei mai indepartati: „nimeni nu te mai sfatuieste «incoarda-ti muschii pricajitule/ ar fi cazul sa iei aminte la altii celebri si sa scrii vinjos ca alde/ Cosbuc»“) spre contemporani (lirica Echinoxului la care a debutat in 1974 – in aceeasi perioada cu poeti ca I. Moldovan, Augustin Pop, Aurel Pantea – pina la lirica anilor ’80-’90), cit si o principala trasatura a poemelor din acest volum: epicul.
Inclinatia spre metafizic si colectiv, pe care lirica ardeleana a avut-o dintotdeauna, „coboara“ odata cu echinoxistii intr-un real scrutat indeaproape, intors pe toate fetele si descompus ludic si ironic. Acest „transilvanism“ e vizibil si la M.P. prin toate straturile de ironie cu care e camuflat. Sobrietatea si „masivitatea“ acestei lirici au ca efect ambitia realizarii unei epopei (Transilvania), compusa la rindul ei din aceste mici epopei ale cotidianului („balade“).

Asadar: maretie si derizoriu. Ambiguitate. Epic si biografic. Polimorfism. Intertextualitate. Modul in care poetul penduleaza intre tentatia de a lua in serios existenta, sanctionind-o pina in aspectele sale sociale si cealalta tentatie, a ironiei, a replicii concrete si a personajelor pitoresti. Titlurile marturisesc poate cel mai bine acest lucru (Sef de trupa regizor si interpret, Tunisianul blond si prietenul sau vietnamez, Autobuzul cu mineri, Balada iepurelui salbatic ucis de homo rusticus cu masina sa). Astfel incit in poezia lui Mircea Petean convietuiesc marile stihii si autobuzele cu mineri (disponibilizati), Lumina cu L mare si navetistii. Un bric-à-brac poetic, uneori derutant, in care nu mai deosebesti ego-ul de alter-ego (cel numit, de exemplu, „Bazil al meu“: „Bazil este prezentul/ acut ca o rana/ dilatat ca o imagine telescopica/ vorace ca un rechin/ hiperlucid si distinct/ nicidecum rupt in doua de patru camile minate in sensuri opuse/ cum afirma necunoscatorii“).

La prima lectura, lumea poeziei lui M.P. pare una inchisa, condamnata la o inertie din care o salveaza doar autoironia. Nopti albe. Istoria secreta a Cercului e marturia unei initieri in aceasta „lume ca teatru“.
Epicul dens e intrerupt uneori de versuri „in spirit de haiku“ („peste munti si peste fluvii/ apele/ aceleiasi cascade“), dar si de unele in pericol de a suna fortat, din cauza unei sententiozitati care submineaza lirismul („… in ograda calatoriei moderne care a luat forma desacralizata a/ excursiei si drumetiei/ a expeditiei cu scopuri pragmatice turismului idiotizant si/ mercantil“).
In final, lirica lui Mircea Petean se dovedeste a fi una a cautarii, a unei lupte perpetue cu realul: „(tot ce-ar fi putut fi a fost/ prin urmare n-are rost – soptea in barba geometrul/ care tragea tangente la real in marginea dezastrului/ in timp ce realul trecea cu senila peste el)“.