OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Paul MICLAU
Au bord du temps. Sonnets
Editura Scripta, 1999, Bucuresti,
224 p., f.p.


Paul Miclau este cunoscut in mediul universitar mai degraba pentru activitatea profesorala, decit prin volumele sale de proza si poezie. Ca profesor, a introdus semiotica si poetica in studiul universitar; a predat limba si literatura romana la Universitatea din Montpellier, la Sorbona si la Institutul National de Limbi si Civilizatii din Paris. In prezent, sustine cursuri de semiotica si de literatura franceza – secolul XX – la Universitatea din Bucuresti.

Opera domnului Miclau contine in principal studii de specialitate din domeniul semioticii si al poeticii. Aria sa de interes include si literatura romana, drept argumente stind studiile despre Blaga, Voiculescu, Barbu si chiar Eminescu. Cu toate acestea, scrie poezie in limba franceza, ca mai demult pasoptistii sau, mai aproape de noi, junii antebelici. Volumul inchide poezii cu forma fixa, sonete. Impresia pe care o are cititorul, dupa parcurgerea cartii este de oboseala, datorata mecanismului iterativ al formei poeziei si unei exagerate conceptualizari:
„Je suis tout simplement un conturnable signe / substitut à la fois de la terre et du ciel; / je dénomme les dieux et l’étant substantiel, / mes formes s’évertuent à surmonter la vigne.“ (Signes)
Apoi, o alta constanta a volumului este atmosfera apasatoare prin tristete, exhibata printr-un lexic adecvat:
„Noire comme tes cils m’accable la tristesse“ (Sonnet de l‘asphalte); „Tout d’un coup la durée s’est chargée de sanglots“ (Allongé sur le vide).
O alta invarianta este identificarea fiintei umane cu verbul, cu adjectivul (cu logos-ul); omul este activarea unui cuvint: „oubliez-moi tous comme une phrase perdue“ (Testament), „de nos bouches unies le verbe se remplie“ (Laisse fleurir le temps).

Poeziile lui Paul Miclau sint expresia unei sinceritati totale, transmitind prin cuvinte simple, in genere, idei si obsesii. Chiar daca tresarim in timp la citirea unui vers (aici este o idee de Baudelaire, cuvintul acesta imi aduce aminte de Ion Barbu), nu putem vorbi de o influenta in sens epigonic. Poeziile scrise de Paul Miclau sint si rezultatul unei bogate lecturi, de aici emergind impresia vaga de déja-lu.