OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Petre STOICA
Insomniile batrinului
Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2000, 48 p., 15000 lei

Despre poezia lui Petre Stoica s-a spus ca pretinde a fi o cronica a vietii de fiecare zi. Aflat intr-un exil estetic autoimpus vreme de trei decenii – rodnici prin prisma numarului de volume publicate – Petre Stoica a facut poezie din lucrurile marunte ale vietii si din indeletnicirile insignifiante pina la banalitate ale unui om simplu care nu-si putea gasi altfel libertatea, „obligind existenta cotidiana sa-si dezvaluie resursele de lirism“ (Alex. Stefanescu) intr-un efort incarcat cu mult dramatism.
Cu prezentul volum, insa, Petre Stoica renunta sa mai fie „violent apolitic“. Batrinetea pare sa nu mai aiba atributul rabdarii. Timpul e prea inaintat, iar viata e tot mai articulata de tristete. Cartea insasi se deschide cu poemul Statia finala: „Dupa un suspin de durata deceniilor/ am revenit la origini in cautarea/ iasomiei a temeliilor sacre“. Refugiul in memorie („amintirile se acopera de paduchi/ cazuti din pletele mortii“), aproape fortat, amintiri care vin de-a valma cu parfumul lor de demult, dureros de dulce al candidei copilarii, cu lucrurile marunte care staruie uimitor de vii in memoria batrinului („copil imi placea sa ascult/ misteriosul sunet din gura stircului impaiat“) nu poate suplini existenta fada a batrinetii, mai mult, devine un supliciu: „ma tortureaza memoria [...] timpul tihnei asteptate intirzie“.
Dar in oraselul care se scufunda lent in „igrasie“ batrinul poet nu e singur: „Doi cite doi mereu doi cite doi/ se plimba de la un capat al strazii la altul [...] nimeni nu le cunoaste originea numele/ bolile realizarile nerealizarile/ si nimeni nu le intelege soaptele/ intretaiate de tusea urcind din genunchi/ [...] se plimba doi cite doi mereu/ in aceleasi vesminte largi care le acopera/ intimitatea naruirii fumul ultimului suspin“ (Membrii caminului de batrini).

Poezia, nici ea nu mai are vigoarea de altadata: „ploua sint batrinul cersetor incapatinat/ sa aseze pe altarul oraselului atipit/ un buchet de cuvinte celeste“ (Elegie), desi ramine mirajul suprem: „versul ma duce la tarmul marii/ briza virgina ii insufla trupului temeritatea/ trupul salta incearca zborul vai/ aripile tineretii au ars in zilele/ trisatului la jocul de pocker cu nemurirea“ (Insomnia batrinului).
Insomniile batrinului poet sint strabatute de o tristete adesea crunta si de o lehamite totala, desi nu putine poeme rabufnesc intr-o dezamagire vecina cu disperarea incriminindu-i violent, pamfletar pe cei care conduc defectuos cetatea: „ma sperie talk-show-urile/ dirijate de maimute chioare/ exmatriculate din gradina zoologica“ (Marturisire) sau „unul este expert in domeniul oceanografiei politice/ altul violoncelist pe estrada economicului/ si altul ginecolog cu polonicul rasucit/ in uterul istoriei“ (Talk-show).

Privite in ansamblu, poemele lui Petre Stoica din acest volum ne propun un drum cumva intors. Revelatia sfirsitului este de fapt punctul de plecare catre momente mult mai concrete. Ultimul poem este de fapt o atitudine si nu o stare-efect. Printre atitea „clipe tirite pe o lama de spada ruginita“, poetul are un singur aliat: „Singuratatea mea/ fidela si ziua si noaptea/ fidela pe furtuna fidela/ pina si-n tumultul momentelor aniversare/ fidela in fata hirtiei/ fidela oricind si oriunde/ singuratatea armura mea nepenetrabila“ (Singuratatea mea).
Fara a cadea in banal, poemele sint uimitor de simple, cu atit mai mult sugestive si emotionante. Nelinistile („insomniile“) poetului sint prea mari pentru a nu fi sincer pina la capat sau pentru a incerca sa epateze printr-un stil mult „lucrat“ si care, poate, s-ar fi aratat artificial. Poezia lui Petre Stoica este cronica batrinetii de fiecare zi.