OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Pierre Morency
Cuvintele hoinare in noapte
Traducere din limba franceza de Calistrat Costin, Editura Corgal Press, Colectia „Orizont“, Bacau, 2000, 112 p., f.p.


Pierre Morency (n. 1942) este – aflam din Postafata traducatorului – unul dintre scriitorii canadieni importanti ai momentului, care are deja in urma un numar considerabil de volume de versuri (debut: Poèmes de la froide merveille de vivre, 1967; alte volume: Poèmes de la vie déliée, 1968, Lieu de naissance, 1973, Effets personnels, 1986, Quand nous serons, 1988 s.a.), povestiri si piese de teatru. Despre cartea de fata, traducatorul precizeaza: „Cartea Les Paroles qui marchent dans la nuit (1997), daruita cititorilor romani in graiul lui Eminescu, Bacovia, Blaga... (sic!), este al optulea volum de poezie semnat de reputatul autor care, in 1991, a primit prestigiosul premiu «Ludger-Duvernay» pentru ansamblul operei.“

Dincolo de – probabila – notorietate a autorului in spatiul de origine (in cronologia de pe ultima coperta, 5 volume de versuri apar cu indicatia „épuisé“, lucru care stirneste cu siguranta interesul), cititorul roman isi poate orienta curiozitatea si intr-o alta directie, anume inspre tipul de poezie pe care o scrie – cu succes, daca e sa credem – canadianul, „contemporanul nostru“, fata de ce se mai scrie pe „meleagurile“ noastre...
Editia romaneasca a volumului Les paroles qui marchent dans la nuit (aparut la Québec, in 1997), subintitulata Poeme, precedate de Ceea ce spune Trom, povestire, este divizata in doua mari sectiuni: prima contine un set de mici texte in proza legate intre ele prin personajul Trom (Ceea ce spune Trom), in vreme ce a doua reproduce volumul de versuri propriu-zis, impartit si el in trei cicluri: Salut, Licarire pe munte, Cuvinte pe intuneric. Sa le luam pe rind.

Textele despre/cu Trom, cu un usor aer de fronda a anonimatului, a lepadarii de conventiile sociale, a reducerii la zero a statutului de poet („Este oare Trom poet? Cum s-ar putea deduce asta? El nu poarta nici parul lung, nici culorile de rigoare [...]. Nu profeseaza nici o meserie, decit in masura in care un pat rezistent si niste incaltari moi sint necesare pentru marunta fericire a fiecarei zile“) sint in fond niste consideratiuni, destul de seci si desuete, la adresa „poetului“ si a „poeziei“: „A da nastere – spune Trom – este cea mai arzatoare dorinta a poetului, tihna sa in multime, vlaga reinviind la lumina lampii [...]. Socot ca poetul e un tezaur de unelte si gradini, o poarta ce da spre necunoscut, o libertate cu un corp“. Mod de a spune ca poezia „hoinareste“ in sferele inefabile din jurul „planetei acesteia“ (v. citatul de pe pagina de garda din Bernard Edelman, Casa lui Kant) si mai ales din jurul „poetului“, nou statut care li se ofera acum tuturor oamenilor: „Omul, de azi inainte, va locui ca poet pamintul...“ (Bernard Edelman, Casa lui Kant). In fraze retorice („Sinteti dintre acele persoane care gindesc la bani mai mult de zece minute pe zi? [...] Sinteti dintre acei cititori care consimt sa adere la literatura unui scriitor fascinat de propria lui persoana? [...] Sinteti dintre acei care-si pun toate sperantele in conducatorii politici?“), lirico-metafizice sau realist-minimaliste („Minne soseste cu masina joia sau vinerea si se reintoarce lunea in oras. Atunci ei pot sta [...] doua zile fara a iesi din micuta lor cabana. In alte dati pleaca impreuna, cu ranita-n spate, si nu se intorc decit la lasarea serii“), P.M. imparte, cu umanitarism populist, in stinga si in dreapta, esentele poeziei. Care e intotdeauna – ni se spune cu o politica in aparenta nevinovata – linga noi, pentru noi toti (v. si motivele care tin de „sinul naturii“ sau titlurile textelor, precum A face, A rezista, Arta de a-ti pune aripi, A locui, A culege, O simpla viziune, Drumul). Banalitati sententioase despre viata si poezie, nu si inofensive prin populismul lor liric si angajat.

Primul ciclu de versuri, Salut, continua aceeasi tonalitate, entuziasmul „umil“ si generos: poetul ii „saluta“ pe „fratii mei de frati, buni la toate cele“, pe „pruncuta mea“, „puiul meu“, culorile, „soimii si bitlanii negri“, iarna, „lupul neinfricat“. Un salut franciscan li se cuvine si „Fratilor ciinelui si ai catelei/ surorilor jivinelor pamintului de-ai nostri/ alcatuiri de blanuri si mirate priviri“.
Licarire pe munte este, in mare, o suita de catrene lirice (à la Nichita Stanescu, am zice), pe tema existentei si a cuvintului. Iar Cuvinte pe intuneric, reluind formula micului text in proza, dezvolta alegoric, in respiratii mai ample, tema poeziei, a cartii, a cuplului care se regaseste in poezie si in carte: „Tu si eu, legatura noastra, cum sa dam nume sensului acesteia, sens al unirii si calatoriei noastre? [...] In carte. Aceasta va fi scris in marea carte ce incoroneaza orice viata“.
Lirismul acesta induiosat si populist (acesta sa fie motivul succesului?), dincolo de gusturi si mode, stirneste rezerve...