OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Valeriu Mircea POPA
Camera de subsol sau rascumpararea
Editura Vinea, Bucuresti, 2001,
73 p., f.p.


Unul dintre poemele lui Valeriu Mircea Popa (rayuela sau 27 de poeme gasite intr-un tomberon) explica insusi modelul compozitional al volumului de fata: poezia de tip sotron in care versurile fiecarui poem (co)exista independent, in acelasi timp in care depind de constructia permutata a sectiunilor poetice. Autorul isi imparte materialul liric in secvente, adesea numerotate ca niste poeme de sine statatoare, desi continuitatea intre aceste fragmente este trasatura semnificativa a volumului. Versurile curg, dincolo de limitele unei sectiuni pina la unificarea intr-un singur poem – un text al marturisirii prin care poetul „subsolului“ existential atinge „rascumpararea“ conditiei umane.
Valeriu Mircea Popa experimenteaza liric concretul vietii pentru a descoperi, dincolo de platitudine, forta de sugestie a abstractului vizual, a ideii transfiguratoare sau a metaforei. Poetul transforma sensibilitatea senzoriala a banalului in conceptualizarea algoritmica a poeziei. De la imaginile scripturale si cele picturale ale confesiunii se ajunge la notiunea insasi de cuvint sau de culoare: „3. atunci ti-am daruit/ un cub de ceara verzuie/ chiar in clipa cind isi inghitea/ unul din colturi/ o culoare ce putea fi atinsa/ doar prin mai multe culori“ (rayuela…, p. 21).

Trebuie insistat asupra picturalului poetic din volum intrucit aceasta caracteristica se coreleaza cu fantasticul absurd si cu misterul cosmic, cu miracolul revelat in existenta profana sau cu umilinta in fata manifestarilor elementare ale universului: „galbenului din adincuri/ tangent cu albastru deschis/ i se spunea iarba/ s…t/intotdeauna/ mai ramine ceva aer sub talpi/ chiar si atunci/ cind mergem pe apa“ (aerul de sub talpi, p. 41).
Poetul descopera paradigma sacralitatii umane in insasi morbiditatea vietii, constiinta damnarii ducind la experimentarea starii artistice in forme variate: observatie cruda, decantare lucida, delir absurd si ton grav.
Imanenta trairii genereaza mai intii incertitudine si suferinta, spiritualitate solitara si cautare a perfectiunii. Drumul spre aflarea rostului ii produce autorului o gama larga de senzatii si sentimente, imprevizibilul provocind aparitia unor viziuni oglindite in jocul punerii in abis a elementelor morbide si a celor creatoare de lumi insolite.

Chiar daca mizeaza pe puterea revelatoare a simturilor si pe proiectia de imagini senzoriale, Valeriu Mircea Popa este un cerebral care gindeste problemele acute la rece, care filtreaza dimensiunea corporal-perceptiva a umanului pina la purificare: „1. si totusi/ inauntrul trupului sau/ oricine poate preschimba plumbul/ in aur/ cu singurul ochi ramas/ mai mare decit propriul creier“ (rayuela…, p. 21)
Obsesia reflexiv-nevrotica a poetului sugereaza atit maladia fiintei, cit si grotescul si hilarul detaliului socant de care se produce desprinderea. Aceasta este fie absurd-halucinatorie, fie lucid-melancolica. Imbinind atmosfera de tablou suprarealist cu stilistica expresionista a ingrosarii contururilor, poemele se remarca prin simplitatea si instantaneitatea notatiei, discretia fantasticului, rigurozitatea construirii versului, esentializarea debitului de idei poetice, calmul sugerarii tristetii ontologice si senzationalul alaturarii elementului grav cu mizeria cotidiana. Exotic si nomad, imaginind lumi aflate in miscare perpetua, poetul este nostalgic dupa teritorii spectrale, dupa ritualuri ale trairii interioare si exterioare.