OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Primul e Pavel, tractoristul. Cînd ei au vrut să îmi smotocească rucsacul, a oprit şi a venit cu un levier. Ceilalţi aveau ochii vineţi şi întunecaţi de pofte ascunse, şi le-a spus: „lăsaţi băiatu’ în pace, că altfel vă omor“. Apoi am ajuns acolo unde trebuia să ajung şi mi-am găsit destinul. Pavel a coborît cu mine şi le-a spus şi lor să coboare şi să plece. Şi m-a însoţit, şi mi-a vorbit aşa cum oamenii simpli şi buni vorbesc: „uite, ia-o pe aici, pe dig, şi vei ajunge la cetate; că ştiu că acolo vrei să ajungi“. Şi mi-a dat adresa lui: satul Galiţa, nr. 122. Şi atunci l-am întrebat de ce mă ajută. Şi mi-a spus simplu că avem nevoie unii de alţii. Acolo nu fusesem în viaţa mea. Pierdusem un ceas, cîştigasem un prieten, şi nu doar atît. El şi fiul lui au fost primii dintre cei ce m-au călăuzit în această călătorie, cu ei am făcut primul pas în căutarea poporului pierdut.

 

Pavel stătea la o masă simplă de lemn, acoperită cu o pînză cauciucată. Şi „dumica“. Aşa am înţeles, cînd l-am revăzut, după ce găsisem cetatea, sensul adînc al acestui cuvînt. Adică să ajuţi trupul. Dar să nu fii robul lui. Avea peşte fript, a chemat-o pe Florica şi pe fiul lui, pe Florin, să-mi pună o farfurie în faţă. Nu ne văzusem de trei zile, dar parcă ne ştiam de o viaţă. Faţa lui încă tînără, dar obosită nu arăta nici curiozitate, nici tristeţe şi nici veselie. Era însă foarte limpede şi mi-a spus cu o voce neuitat de adîncă aşa: „ştiu, ştiu mai mult decît crezi. Uite, eu am ucis un om şi acum m-am întors din puşcărie, unde am stat opt ani, trei luni şi patru zile pînă am fost graţiat; l-am ucis pe brigadierul care o violase pe mama, l-am arat cu plugul pe cîmp pînă tot porumbul a fost un şir de maţe şi nu mi-e ruşine. Din cauza asta le-a fost frică de mine celor din remorcă“. Apoi s-a ridicat, nu înainte de a se şterge la gură tacticos, s-a îndreptat spre un dulap de perete din acea bucătărie de vară de pe malul fluviului şi mi-a dat înapoi ceasul furat de cei din remorcă. Era fixat la oră şi ticăia.

 

Şi atunci, şi apoi am văzut ochii tăi ce vor veni. Şi Pavel scotea atent şi în tăcere oasele peştelui. Ochii tăi aveau culoarea unui vechi tricou de-al meu, a cărei urmă a rămas doar în memorie. Mă scrutai atentă şi de aproape, cu privirea ta de pui de vulpe scotocitor, jucăuş. Nu mă simţeam prea bine. Era foarte cald, Călduri ca în acea vară, cînd i-am întîlnit pe Pavel şi apoi pe ceilalţi, nu se mai pomeniseră demult. Cel puţin aşa susţineau bătrînii de acolo, din Galiţa, exagerînd, ca de obicei, experienţa prezentă în raport cu trecutul. Apă totuşi se mai găsea, iar porumbul, pe care Pavel înşirase cu ani în urmă maţele brigadierului, deşi pipernicit, se vedea, chiar dacă unul din trei avea şansă să dea în bob. În sinea lor, mulţi dintre cei care cu cîţiva ani în urmă furaseră în neştire ţevile de aluminiu ale sistemelor de irigaţii, în credinţa că Dumnezeu dă oricum ploaie, erau cel puţin derutaţi, privind spre coteţele porcilor, susţinute de astfel de ţevi. Creierele se topeau pe rînd şi curgeau, de astă dată mai întîi pe faţa grăsuţă a celor cărora Pavel le zicea „farisei“ şi abia mai apoi pe chipurile tăbăcite ale ţăranilor, şterse şi ele din cînd în cînd cu o batistă udată la cişmea. Atunci însă, habar n-avea nimeni ce se întîmpla: adică nici eu, deşi acum cred că tu bănuiai ceva, deşi pe atunci erai foarte mică, adică erai în acel stadiu al trecerii de la nimic la ceva. Şi care trecere în genere înseamnă să uiţi, că e mai comod. Ce ne-am face fără uitare? Mai ales copii fiind, şi fără patimă, şi fără ură. Dar cum să uiţi acel soare şi căldura lui infernală? Cum să uiţi?

 

Atunci am început să cred. Şi Pavel mi-a spus în vorbe mai simple şi fără să vorbească ceea ce eu scriu acum înfrumuseţînd: căci de ce nu avem voie să înfrumuseţăm în cuvinte un chip? De ce nu putem să facem icoane din cuvinte? Deci iată cam ce mi-a spus: „nu mă sperie ceea ce îmi spui (îi spusesem că sînt mulţi morţi în cetatea unde am ajuns) pentru că eu nu cred în moartea concretă. Eu am simţit-o deja de două ori, dar tocmai fiindcă am simţit-o, ştiu că ea există cumva în tine, dar că nu va veni decît foarte tîrziu. Nu ştiu cum să îţi explic“. (Aici a început să se scarpine pe obraz şi eu m-am înecat cu un os de peşte). Comunicarea mea cu el (dintr-o singura direcţie, adică dinspre el) era foarte ciudată şi neobişnuită, dar eu nu mă mir de obicei. Nu mă mai mir de cînd, copil fiind, am văzut cum naşul care mă botezase a rupt în două un şoarece viu ca să mă înveţe să nu îmi mai fie frică. Şi el vorbea, dar nu cu aceste cuvinte şi nu cu cuvinte. De fapt, tăcea. Dar spunea cam aşa, că nu ai să ştii niciodată cît de tare te simt eu pe tine şi, într-un anumit fel, cît de mult ştiu despre tine, fără să am informaţii exacte, biografice. Asta este foarte foarte foarte ciudat, tocmai pentru că tu nu ştii aproape nimic despre mine. Afară de ce ţi-am spus, că am ucis un om. Dar lucrul acesta nu mă mai deranjează, tocmai fiindcă am renunţat la a fi priceput sau înţeles de semeni. Florica, adu o cană de vin. Am chef să beau. Dar aş vrea să fiu înţeles de tine. Du-te la mînăstirea aceea, la Dervent, şi caută printre oasele cetăţii şi găseşte. Poate tu vei găsi. Îţi va prinde bine şi, dacă va fi totuşi să mori, va trebui oricum să vii mai înainte şi să îţi iei rămas bun şi de la mine. Asta s-ar putea să se întîmple la sfîrşitul acelei luni mai, aşa că, într-o sîmbătă, va trebui să vii la mine şi să mergem cu barca pe fluviu. Te rog să te pregăteşti pentru asta. Este ciudat (sau dimpotrivă) că m-ai anunţat despre morţii găsiţi, fiindcă şi eu voiam să îţi anunţ un fel de moarte a mea (care s-ar putea sa fie urmată, adevărat, de o înviere). Viaţa mea va lua o turnură aparte, dar nu pot acum să îţi spun nimic despre asta. Va fi un an destul de greu. Va ploua şi fluviul va creşte şi va inunda insulele şi va spăla oasele. Să fii pregătit. Şi, în a doua jumătate de an, viaţa mea se va răsuci în ea însăşi şi în afară, ca un ghemotoc de sîrmă ghimpată. Pînă cînd va fi să mori tu, dacă e să fie, ai grijă de tine şi să nu te laşi corupt de vreo putere, nici chiar de aceea a orgoliului (mai ales că te bîntuie aşa ceva, eu văd asta). Şi pregăteşte-te pentru plimbarea noastră pe fluviu, într-o zi din luna mai. Mă gîndesc foarte mult la tine şi la această prietenie a noastră şi avortată, şi adîncă, în felul ei, cel puţin din partea mea. E ca apele fluviului. E ca o altă poveste la trecerea dintre ani.