OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Domnule dragă,

Pe atunci, cred că era prin ’86, v-am cunoscut, domnule dragă Marino, la o cafea, la vestita „Arizona“, micuţa cofetărie dintre Universitate şi librărie şi dumneavoastră aţi făcut cinste, eraţi în bani (se dăduseră drepturile de autor la Tribuna sau nu mai ştiu pe unde). Eu eram acolo la o masă gălăgioasă şi veselă, cred că cu tinerii mei prieteni de la Echinox, dacă nu mă înşel, era şi cel ce e vestit astăzi, prietenul meu vechi şi de mult nevăzut, Ghyuri Pascu, mai erau, sigur, Mircea Ţicudean, şi Sanda Cordoş, şi Felicia Sicoe, gaşca veselă de la Filologie.

Dacă acolo, în cer, vă mai aduceţi aminte, poate n-aţi uitat că dumneavoastră m-aţi îndemnat să urmez calea pe care eram atunci: cercetarea cărţilor vechi şi a istoriei lor. La sfîrşit, aţi plătit cafeaua şi mi-aţi spus, aşa, v-am auzit bine în acel vacarm cald al unei cafenele comuniste unde se mai putea bea cafea „adevărată“, mi-aţi spus ceea ce nu am uitat: „stai cu Evul Mediu nostru tîrziu, tînărul meu prieten, că acolo, lîngă fanarioţi, nu te vor pune să mănînci rahat“.

Ultima oară, cînd v-am văzut, eraţi după un accident cerebral uşor, v-am adus încet pe scări, la Universitate, împreună cu Ruxandra Cesereanu. Doreaţi să veniţi la conferinţele noastre şi mai ales la a mea (ceea ce m-a măgulit), care apoi avea să devină din nou carte şi să se numească Moştenitorii Securităţii. Apoi, după o vreme, am aflat că nu mai sînteţi printre noi. V-aţi mutat, ca şi domnul Prodan, din Strada Mică nr. 1, pe o stradă mai mare, din cer. Eu vă port tot respectul. Mai nou, aflu că aţi fi turnat la Securitate. Nu cred că aţi turnat, dintr-un motiv simplu, uman: dacă turnătorii ar fi fost precum dumneavoastră, înseamnă că securiştii erau zei. Ceea ce cred că nu e cazul. Ştiu că sînteţi, poate, un pic trist. Că printre cei ce nici măcar nu aveau curajul să vă asculte, pentru că propovăduiau atunci Epoca de Aur, aţi fost cel ce vorbea. Fără nimic provocator. Nu neapărat socratic şi nici ca Diogene, cu voce din butoi. Aşa, normal, cum în acea lume părea anormal. Aţi avut dreptate. Într-o Românie mică, se nasc oameni mici, slabi şi cu dinţi ascuţiţi şi plini de ură de clasă. Dumneavoastră aţi avut întotdeauna clasă, probabil că de aceea vă urăsc ei. Şi mă rog acum Sfîntului Petru, că sînt sigur că vă ţine încuiat acolo unde are el cheile, să vă lase să mai coborîţi un pic, la o cafea, la „Arizona“. Poate ne întîlnim.

Cu drag,

Marius Oprea