OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Traian privea spre vîrfurile mestecenilor stînd pe spate în iarba răcoroasă şi cu fir subţire a pădurii, întretăiată de pături de frunze uscate. Se întreba ce i-o mai aduce lui bunul Dumnezeu. Căci pînă atunci, cînd stătea plimbînd dintr-o parte în alta a buzelor o mlădiţă de coada şoricelului, întinzînd mîna arareori după cîte o mură din grămăjoara strînsă alături, pe care o mesteca fără a lăsa mlădiţa dintre buze, Dumnezeu îl dăruise cu bune. Nu şi lumea, dar Dumnezeu da. Se născuse în 18 noiembrie 1917, într-o familie săracă, din cătunul Aroneşti, răsfirat pe o pantă a Muntelui Mare din Apuseni, arondat comunei Bistra, de pe Arieş, într-un neam sărac de ţapinari. Tatăl său îl făcuse în răstimpul scurt al unei permisii primite pentru fapte de arme în Galiţia, în armata chesaro-crăiască. Nu-l mai văzuse decît în poza făcută în uniforma cenuşie de soldat al imperiului, dar mama îi spunea de copil că, dacă vrea să-l vadă pe taică-său, să se uite în oglinda mică, aşezată în ramă din lemn de trandafir, pe care o ţineau pe colţarul cel bun din cameră. Ţapinar era şi el, ca tata, vînjos ca paltinii înalţi pe care îi dobora şi din cîteva mişcări bine cumpănite îi curăţa cu securea de crengi, despuindu-l de fala ramurilor lui, rămase grămăjoară alături, spre a se usca şi a fi luate de vreascuri pentru aprins focul în iarnă. S-a căsătorit pe 28 decembrie 1938, după Crăciun, cu o fată tare frumoasă, pe măsura lui, din cătunul învecinat, Poi. Maria lui Goia i-a adus o zestre bună – ai ei le-au dat şase napoleoni de aur cu care şi-au ridicat o casă, chiar lîngă cea a socrilor – aşa a fost condiţia şi Traian n-a comentat-o, deşi a cam intrat în rîsul Aroneştilor că s-a vîrît cu voie sub pulpana soacrei, altfel însă femeie blîndă şi bună, frumoasă chiar la vîrsta ei. Dar Maria lui era frumuseţea raiului pe pămînt şi mulţi o tînjeau, poate şi de aici vorbele pe care Traian, fire blîndă, de-ai fi zis că-i chiar moale, nici nu prea le lua în seamă. Dumnezeu i-a mai dat apoi, un an mai tîrziu, un fecior, pe care l-a botezat Avram – „ca pe Iancu“, a ţinut el să întărească în faţa popii. S-a întors, slavă Domnului, cu bine din război.

 

Ca şi tatăl său, fără să pună preţ pe puterea armelor, era ascultător şi îndrăzneţ – de pe front s-a întors cu trese de sergent. În scriptele vremii, ale noilor autorităţi zise de „democraţie populară“, democraţie care le-a luat pădurile în composesorat şi două din cele trei vaci, figurează drept „agricultor, fost membru PNŢ“. Ca mulţi moţi, Traian mai hălăduia prin păduri cu o puşcă de vînătoare, cadou de la socru de cînd cu nunta, după cîte un mistreţ sau căprior. A aflat curînd, pe pielea lui, că asta se numeşte „port ilegal de armă“, pentru care a şi fost condamnat în 1948. A fugit, ca alţii asemenea lui, în Muntele Mare, lăsîndu-i pe Maria şi pe Avram, care de-acum, la cei 9 ani, rămăsese singurul bărbat în casă. Se făceau de-acum patru ani de cînd hălăduia prin păduri, căpătînd de-ale gurii de pe la ciobani sau ajutat cîteodată de vechiul său prieten, Gheorghe Donea din Valea Dobrii, la şura căruia mai trăgea în cîte o iarnă mai geroasă. Mai trecea şi pe la Maria, cînd afla că din jurul casei dispărea pînda Securităţii. Aveau ei semnele lor – un ştergar alb, pus la uscat pe prispă, era semn de bine. Se tot gîndea la ei, la Avram şi la Maria, la ochii ei verzui ca unda Arieşului, mestecînd alene la firul acela de coada şoricelului, cînd a auzit în dreapta sa o mişcare uşoară, dinspre pîrîu, dinspre Valea Dorului. „O fi vreun viezure sau vreo vulpe“, a gîndit. A fost ultimul său gînd, curmat de o rafală scurtă de un pistol mitralieră. Ochii săi intraţi deja în păienjenişul morţii au văzut fără a gîndi, sub vîrfurile mestecenilor care încremeniseră, un om cu un pistol, lîngă care, cu ultima fărîmă a mirării sale, se afla Donea. Apoi nimic, doar o lumină mare şi albă şi un mare întuneric. În acea zi de 5 august 1952, Dumnezeu i-a adus lui Traian moartea. Şase gloanţe în trup şi unul în frunte.

 

Înainte de a muri, a rugat-o pe Maricica să dezgroape capul lui Traian, pe care îl îngropase la rădăcina liliacului sădit în faţa casei cînd s-au cununat, într-o cutie de pantofi Guban, şi să-l aşeze lîngă ea. Ceea ce, la cererea bătrînei Maricica şi a fratelui ei de mamă, Avram, voi şi face în zilele următoare. Poate vom găsi urma neagră a grămăjoarei de mure pe dinţii lui Traian. Căci firul de coada-şoricelului s-a făcut sigur praf şi praful pluteşte şi astăzi în aerul de pe Valea Dorului.