OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Monica Lovinescu
La apa Vavilonului
Editura Humanitas, Colectia „Memorii/ Jurnale/Convorbiri“, Bucuresti, 1999, 277 p., f.p.


Despre memorialistica Monicai Lovinescu din La apa Vavilonului s-au facut numeroase comentarii, critica intimpinind asa cum se cuvine – inclusiv prin emisiuni televizate – evenimentul editorial nr. 1 al anului trecut din Romania. De curind, a primit Marele Premiu al ASPRO, fiind nominalizata si la categoria „roman, memorii, jurnal“, unde ar fi putut, de asemenea, cistiga fara probleme. Dar ce este, in fond, acest volum? Literatura de frontiera.

Memorialistica, fara indoiala. Recuperare a memoriei fiintelor, a lucrurilor si a momentelor pentru totdeauna disparute, exorcizare prin marturie. Notatii critico-eseistice (inclusiv despre filme, spectacole de teatru, expozitii). Portretistica, fise de personaj (nenumarate; cele mai memorabile: Lucian Badescu, Jean Pirvulescu, Maria Botta, Leni Caler, Yvonne Rossignon, Adriana Georgescu, Stroe Lupescu, Eliade, Cioran, Ionesco, Petru Dumitriu, Vintila Horia...). Sinoptic al exilului romanesc. Radiograma politica. Jurnal si metajurnal (autoarea citeaza selectiv din jurnalele ei de adolescenta si tinerete, folosite pe post de aide-mémoire, reper sau termen de comparatie, intr-un dialog peste timp al identitatilor proprii; citeaza, de citeva ori, din jurnalul lui Virgil Ierunca sau din cel al lui Mircea Eliade; in lipsa jurnalului, este valorificata corespondenta; se autocomenteaza ironic, isi amendeaza critic opiniile, se „revizuieste“ si se... instraineaza). Antijurnal (exceptind fragmentele citate, restul va fi efectiv distrus, ca „sentimental“ si „romantios“, inapt sa depuna marturie...).

Romanul memorialistic al unui critic nonconformist, de altitudine intelectuala si de atitudine radical antitotalitara. Text cu mai multe paliere, construit pe masura ce se scrie („acesta mi se pare ca mi-a fost demersul: neasteptat, paradoxal, in contratimp si uneori ilogic, dar cucerind un sens“), cu o subtilitate complexa a compozitiei care ne aduce aminte ca simplitatea e o arta. O plingere despre moarte, despre prabusirea unei lumi, despre demnitate morala, iubire, lupta (cu degradarea morala si intelectuala a intelectualilor din tara, dar si a intelighentiei comunizante din Franta si de aiurea – v. critica devastatoare a cazului Brecht), despre luciditate (obsesia si drama „generatiei pierdute“, prinse intre inchisori, colaborationism si exil)... Roman in patru parti: I. Bucuresti; II. Paris 1947-1952 (data casatoriei cu Virgil Ierunca); III. 1951-1958 (data arestarii mamei, Ecaterina Balacioiu-Lovinescu); IV. 1958-1964 (data eliberarii detinutilor politici si inceputul emisiunilor la Radio Europa Libera), cu divagari utile spre trecut sau prezent, urmind, deliberat, volutele memoriei afective. Titlu simbolic, desprins din Psaltirea lui Dosoftei („La apa Vavilonului/Jelind de tara Domnului/Acolo sezum si plinsem/La voroava cind ne strinsem...“). Si o teribila discretie, o imensa decenta a suferintei, o eleganta sobra, stendhaliana, plina de caldura umana, de bun-simt si bun-gust, ironie fina, umor, frivolitate „mondena“ in doze homeopatice, o limpezime demna de moralistii francezi (autoarea se declara „jansenista“ si mare admiratoare a lui Pascal...). Autocenzura – nu a emotiilor, ci a emotivitatii, nu a sentimentelor, ci a sentimentalismului – deprinsa, poate, din familie, de la parintele ei, si menita sa exprime, prin antifraza, un patetism infinit mai profund, mai intens, mai autentic.

Trebuie spus aici ca eroina tragica sub al carei semn stau aceste pagini este Ecaterina Balacioiu-Lovinescu, despre al carei sfirsit ingrozitor in beciurile Securitatii de la inchisoarea Vacaresti, Doina Jela a scris, cu sprijinul Monicai Lovinescu, o carte-reconstituire (Aceasta dragoste care ne leaga. Reconstituirea unui asasinat, Humanitas, 1998), citata si aici. Imaginea batrinei de o mare demnitate, lasata sa moara de hidropizie in celula si care se trezeste din coma la morga, urlind, printre cadavre, e cutremuratoare. As spune ca relatia mama-fiica e valabila si pentru relatia dintre autoare si cartea sa: „Era prietena mea cea mai buna de joc si de serios, dublul meu innobilat, constiinta mea cea mai buna. Nu ma rasfata, ma crea“. In schimb, E. Lovinescu este „primul si marele meu lector. El ma indemna sa perseverez. De altminteri, din pricina lui am inceput sa scriu. Trebuia, neaparat trebuia sa rascumpar in ochii lui prima mea «gafa» intelectuala“. Concise, delicioase, paginile despre copilarie, cenaclul Sburatorul, despre familie si intimitatile tata-fiica (lui E. Lovinescu ii spunea „taticontule“), despre lectiile de latina ca exercitiu (in parte ratat) al disciplinarii interioare, despre ambitii si deceptii, lecturi si lectii, despre profesorii din facultate (G. Calinescu indeosebi, Camil Petrescu si seminarul sau de arta dramatica), despre ceaiuri, malagambisme, vacante la Mangalia si la Cruset-Gorj, pe Amaradia, la bunicii din partea mamei (vechi boieri scapatati; pagina e o superba micro-saga), toate respira parfumul unei epoci care isi traieste ultimele clipe de stralucire.

Se va sfirsi, apocaliptic, nu peste mult, comunizarea ingropind o lume deja minata de totalitarismele de dreapta... Inca din adolescenta incepe sa scrie literatura, proza scurta; va continua sa scrie si la Paris (facind, „experimental“, si teatru, film...) si va renunta in urma criticilor lui Virgil Ierunca. Va avea ulterior un pandant, in cea mai ascultata emisiune de critica literara radiofonica, practicata timp de trei decenii, alaturi de Virgil Ierunca, de la microfonul Europei Libere. Dupa 1990, la Humanitas, critica vorbita va fi recuperata in scris, prin cele sase volume de Unde scurte. Acum si prozatoarea din tinerete se intoarce, spectral, prin filtrul critic al memorialisticii... Ochiul de azi a invatat sa citeasca semnele vremii in propriul destin si in viata semenilor, pe care ii judeca la fel de calm si de intransigent. Nu-si cruta naivitatile si elanurile juvenile, „excesiva mondenitate“ teribil infirmata de istorie (in jurnal, pe la sfirsitul razboiului noteaza: „Ce pot avea eu in comun cu politica?“). Ramin in memorie cunostinta cu Virgil Ierunca, in anii studentiei bucurestene („Pe scurt, ne mai detestam. Aveam o viata intreaga in fata sa ne dezicem.

Si dezicerea se va produce la Paris, unde voi gasi un Virgil Ierunca mai «anticomunist» decit mine), fuga din tara intr-un vagon de marfa, ascunsa sub carbuni, apoi trecerea simbolica a unui pod de frontiera ca „schimb“ intre granicerii americani si cei rusi – o intreaga istorie surprinsa in „flash“-ul unei intimplari desprinse parca din filmele de aventuri, apoi tribulatiile tragice, pline de noblete, induiosatoare, penibile sau grotesti ale politicienilor si ale artistilor exilati, veleitarii si victimele exilului, „hecatomba“ de morti succesive ale unor scriitori din tara, suprapusa peste eclipsa provocata de moartea mamei, vizita in Israel, solidaritatea evreicelor sioniste eliberate din inchisoare cu Ecaterina Balacioiu, moartea unui „clochard“ roman din Paris („Exilatul Necunoscut“). Nu sint crutate oportunismele si colaborationismele, mai ales atunci cind, confruntate cu evidenta crimei totalitare, ii refuza existenta (v. atitudinea lui Aragon, Sartre s.a. fata de procesul Kravcenko si dupa revolutia maghiara), nici „mesagerii“ comunismului romanesc (Eugen Barbu, E. Reichmann, V. Eftimiu, Z. Stancu, G. Ivascu). „Seismograme“: paginile despre revolutia maghiara, despre inceputurile activitatii radiofonice anticomuniste la Radio Paris...
Din motive de spatiu tipografic ma opresc aici, fara a intra in materia acestei carti exemplare, o carte a unui destin asumat la modul radical, cu fermitate neostentativa, cu naturalete si modestie. O carte de care aveam nevoie.