Exista multe teorii despre nasterea teatrului independent din Romania, singura care sta in picioare e insa ca el a aparut pentru ca era nevoie de el. Teatrul independent traieste inca, in ciuda lipsei de bani, a absentei unui cadru legislativ, si a cobelor care-i prorocesc periodic moartea in mizerie, pentru ca in spatiile strimte unde se ascunde si printre actorii care-l joaca se gaseste viata, cea de care spectatorii au atita nevoie. Zbaterea, cautarile si incercarile fac parte, oriunde in lume, din definitia unui teatru independent, la fel si tensiunea dintre acesta si teatrul traditional institutionalizat. Dar ignorarea totala (sau aproape) din partea reprezentantilor comunitatii – de la ministerul de resort la directiile de cultura „din teritoriu“ – nu face parte din nici un manual de functionare a miscarii alternative/independente.
De ani de zile, cei care lucreaza in aceasta miscare (in teatru, ca si in dans si in artele plastice) se confrunta cu aceleasi probleme – toti incearca sa-si puna cap la cap proiectele in ciuda: saraciei, absentei sustinerii, lipsei spatiilor si dotarilor tehnice, in ciuda a orice, mai putin a publicului si performantei artistice. Acestea sint subiectele sensibile care-au facut, acum trei luni, tema unei dezbateri intre reprezentanti ai teatrului independent, la Arad, in timpul Festivalului de Teatru de Camera si Underground. Concluzia intilnirii, care face si miza acestui supliment al Observatorului cultural, a fost o idee ce plutea oarecum in aer de scurt timp – necesitatea coagularii incercarilor de supravietuire ale independentilor intr-o platforma de dialog, intre ei insisi si cu institutiile responsabile de cadrul lor, financiar etc., de existenta.

