PRIMIM LA REDACŢIE. Cum am lucrat cu Opera Naţională din Bucureşti?

Scrisoare deschisă, trimisă presei române de regizorul Petrică IONESCU

Autor: Petrică IONESCU | Categoria: Opinii | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Domnul Boroghină, iniţiator al formidabilului Festival „Shakespeare“, mi-a propus să creez, pentru prima dată în cadrul acestui festival de renume internaţional, o operă lirică. I-am vorbit domnului Arbore, directorul general al Operei Naţionale Române, care, după cîteva luni, mi-a propus să facem Macbeth.

Am fost entuziast. S-a fixat o dată pentru începerea repetiţiilor şi am venit cu inima deschisă, gata de muncă. Din păcate, m-am pomenit deja într-o „capcană“. În loc să repet, i-am găsit pe domnul Arbore, directorul general al ONB, şi pe domnul Florea, şeful de orchestră, total pierduţi şi confuzi. M-au rugat să fac audiţii cu mai mulţi cîntăreţi, preselecţionaţi de ei, pentru rolurile-cheie. De obicei, Direcţia alege distribuţia în operă, dar m-au convins că este, de fapt, în interesul producţiei dacă îi aleg eu. Perfect. După o săptămînă, am ales. Pe Eugen Secobeanu pentru Macbeth şi două soprane pentru Lady Macbeth. „Imposibil!“, au exclamat directorii, „Aceste două soprane nu pot cînta rolul“. Atunci de ce le-au adus? Astfel, s-a pierdut o săptămînă din cele trei dedicate repetiţiilor. Apoi am realizat că mă împinseseră pe o pistă moartă. Decorurile, de fapt, abia începute, nu puteau fi livrate la timp.

Au fost fixate o altă perioadă de repetiţii şi o altă dată pentru premieră. De data asta, nu aveam decît două săptămîni de repetiţii pentru toată pregătirea spectacolului şi doar două zile şi jumătate pe scenă, cu decor. O misiune imposibilă? M-au asigurat că de data asta totul va fi extrem de bine organizat şi că vom lucra în condiţii excepţionale. M-am întors. A început o altă harababură, caracteristică acestei instituţii. Eu venisem entuziast să fac, ca de obicei, un spectacol care să facă cinste ONB-ului, cum fusese şi Oedipe, montat de mine pentru Festivalul „George Enescu“ cu cîţiva ani înainte. Un succes.

Reîntoarcerile mele în ţară, după zeci de ani petrecuţi lucrînd prin lume, îmi dau tot mereu, foarte straniu, o stare de maximă febrilitate.

Am fugit din ţară la 23 de ani, după ce Conu Leonida de Caragiale, montat la Nottara, cu Iordache şi Radof, a fost interzis, cenzurat. Profitînd de un turneu al Teatrului Bulandra la Florenţa, am sărit spre viitorul meu de creator. Fapt pentru care am fost condamnat la moarte. Unic pentru un artist de 23 de ani. De atunci, am rămas cu siguranţă cu o sete de dreptate faţă de trecutul meu din România, ţara unde îmi rămăseseră adevăraţii prieteni, unde am fost educat, dar al cărui drum început a fost retezat din faşă.

După trei ani, foarte duri, petrecuţi în Franţa, printr-un miracol am început meseria mea, regia de teatru, la Londra, apoi la Paris. După alţi cîţiva ani, am ajuns şi la regia de operă, devenind şi scenograf. De atunci, am regizat şi am realizat decoruri pentru mai mult de 130 de opere, pe cele mai prestigioase scene ale lumii. Peste tot unde lucram eram considerat român.

Acum cîţiva ani, domnul Caramitru m-a invitat să montez Burghezul gentilom la Teatrul Naţional. Acest spectacol a bătut toate recordurile de public. Spectatorii ovaţionau seară de seară. Se juca cu casa închisă. Teatrul Naţional şi-a recuperat banii investiţi în doar şase luni, deşi spectacolul era grandios. Aş fi fost în sfîrşit fericit în România, dacă critica nu m-ar fi aruncat într-o baie cu acid. Doar ura şi neînţelegerea să fie la ordinea zilei? Rămăsesem cu un gust foarte amar. Cei cîţiva prieteni pe care îi am în România îmi spuneau la unison „Ce mai cauţi pe aici?“. Caut, fără discuţie, să reabilitez o ruptură dureroasă din trecut. În România, ca nicăieri în altă parte, speranţa (şi credo-ul meu) este că provenim din aceeaşi experienţă şi ne hrănim din aceeaşi substanţă. Bună, rea, nu mai are nici o importanţă.

Am fost calomniat la conferinţa de presă de la ONB

Dar să revenim la Macbeth. Deşi la ONB sînt puţini cei care se gîndesc la calitate şi la dezvoltarea dramaturgică a unei opere, repetiţiile începuseră să prindă sens. Sigur că problemele de rezolvat erau multiple şi dezinteresul direcţiei constant, dar precizez că eu nu am dorit niciodată să le fac cunoscute în public. Am reuşit, pînă la urmă, în cele două săptămîni, să montăm Macbeth, una dintre cele mai dificile opere din repertoriu. Singura decepţie în munca mea cu soliştii: Sorina Munteanu, Lady Macbeth, care a cîntat la premiera spectacolului. Deşi are calităţi vocale, este – din păcate – negativă şi agresivă cu toată lumea. Am convingerea că nici un regizor demn de acest nume nu poate să lucreze cu o astfel de atitudine deloc propice creaţiei. Eu am făcut-o numai pentru interesul general.

Altă decepţie de amploare: la nici o repetiţie, nici domnul Florea, şeful de orchestră al spectacolului, nici domnul Arbore, scenograful spectacolului, principalii mei colaboratori, foarte „ocupaţi“, nu au asistat. Au apărut doar cînd totul era pus pe picioare.

Însă drama „publică“ şi motivul acestei scrisori deschise este rezultatul conferinţei de presă date de ONB cu două zile înaintea premierei, conferinţă la care eu, din păcate, nu am putut fi prezent. Decorurile fiind în întîrziere, nu-mi rămăsese decît o zi, cea a conferinţei de presă, să creez luminile, foarte importante, ale spectacolului. Am rugat să fiu scuzat pentru exact acest motiv, însă mesajul meu nu a fost transmis ca atare. În acea conferinţă de presă, domnul Florea a declarat la adresa mea: „Faptul ca Petrică Ionescu nu cunoaşte nici muzica şi nici partitura este o problemă gravă“.

Paharul s-a vărsat. Foarte jignitoare această incalificabilă sentinţă. Discutabilă, de asemenea, calitatea sa umană şi profesională – profitînd de faptul că nu sînt prezent, domnul Florea aruncă pe la spate sentinţe absurde şi degradante. Mai grav. Josnic şi nedemn pentru directorul artistic al unei instituţii de stat, producătorul acestui spectacol, director care ar fi trebuit să facă totul pentru ca acest spectacol să fie încununat de succes. Munca în echipă înseamnă asumarea problemelor din partea tuturor, şi mai ales din partea celui căruia i se oferise un spectacol „pe tavă“. Cu atît mai veninos cu cît, în prealabil, nu existase nici un conflict perceptibil între mine şi Domnul Florea.

Am aflat de această declaraţie a domnului Florea a doua zi după premieră, fiind invitat la „Jurnalul“ de la TVR Cultural, în direct, unde mi s-au citat, de pe o ştire Mediafax, declaraţiile de la conferinţa de presă. Am fost extrem de şocat. Mai grav, asta se întîmplă în România, ţara mea, spre care mă întorc cu toată pasiunea. I-am telefonat domnului Florea să-mi dea o explicaţie. El a aruncat totul în spatele jurnaliştilor. L-am rugat să repare această „neînţelegere“ dînd o dezminţire în presă. I-am menţionat că, în absenţa acestei dezminţiri, există posibilitatea unui proces pentru calomnie. A jurat că o va face cu prioritate. Am avertizat şi responsabila comunicării ONB. A trecut deja o lună. Nimic. Avocatul meu, domnul Bogdan Curelea, a depus dosarul penal.

Reamintesc că sînt creatorul a aproape 130 de spectacole de operă produse de cele mai prestigioase Opere din lume, colaborînd cu mari cîntăreţi şi şefi de orchestră. Anul acesta, Placido Domingo m-a ales ca regizor şi decorator, la Paris, pentru Cyrano de Bergerac, adio-ul său spus scenei şi ultimul rol al carierei sale. Placido Domingo este incontestabil un mare muzician, fiind, de asemenea, un şef de orchestră recunoscut mondial.

Placido Domingo a declarat despre mine: „Calitatea principală a lui Petrika Ionesco este muzicalitatea şi profunda înţelegere dramaturgică a acesteia“.

O lume separă declaraţia domnului Florea de cea a marelui Placido Domingo.

Pe cine să credem?

Care este motivaţia exactă a domnului Florea?

Spectacole care se „sclerozează“

Această „frică“ ce abrutizează „echipele“ teatrului, sclerozînd orice creaţie, arzînd orice iniţiativă, este de nesuportat şi contrară tuturor legilor bunului-simţ. Astfel, toate spectacolele de la ONB se „sclerozează“ rapid şi, din substanţa iniţială, dacă a fost una, nu mai rămîne nici măcar „scheletul“. Se „naşte“ un al doilea spectacol – marcat de superficialitate, lipsit de demnitate, o „marfă“ ieftină, aflată la opusul artei sau al culturii. Nici un iubitor adevărat al artei sau măcar un spectator educat, de bun-simţ, nu-şi doreşte această „marfă“.

Sălile ONB-ului, dacă nu este un eveniment special, sînt puţin populate cu spectatori. Responsabilii? ONB se plînge de ignoranţa publicului. Eu deplîng ridicolul responsabililor ONB, care propun spectacole de pe altă planetă, din alt spaţiu şi timp, dispărute din cultura operei mondiale de zeci de ani. Există, acum, în repertoriul ONB, spectacolele moştenite din trecut, desuete, cu o estetică mai mult decît discutabilă, şi altele noi. Cu foarte puţine excepţii, şi dintre noile producţii unele sînt total depăşite, amintind mai degrabă de facilitatea esteticii operetei. Cum vreţi să vină la aceste spectacole, fără să rîdă sau să plîngă de frustrare, artişti, plasticieni, personalităţi de cultură sau spectatori avizaţi, care au abandonat demult sala Operei din Bucureşti? Cum să speri să formezi un public nou care trebuie sedus începînd de astăzi? Cum să speri ca Opera Naţională din Bucureşti să se integreze cu adevărat în spaţiul Operelor din Europa, să le facă concurenţă şi să devină o mîndrie naţională? Păcat. Ministerul Culturii a investit sume considerabile în recondiţionarea echipamentelor şi a platoului, ce au devenit competitive şi la acelaşi nivel tehnic, acum, cu scenele performante din Europa. Corul ONB-ului este excepţional, dacă ştii cum să lucrezi cu el. Personalul tehnic, dacă nu ar fi trataţi cu atîta superioritate, la fel. Din păcate, conducerea, cu o mentalitate arhaică, nu propune adevărate creaţii profesioniste. Doar intrigi şi beţe în roate.

Preoţi aduşi să exorcizeze decorul!?

Ajunşi, în sfîrşit, pentru cele două ultime zile şi jumătate, cu repetiţiile la scenă, mă loveam de aceleaşi promisiuni nerealizate. Domnul Arbore, în loc să le rezolve, avea altă preocupare prioritară. Să aducă preoţi ca să exorcizeze decorul şi să scoată diavolul din maşinişti. Ignoranţă? Obscurantism? Nu am nimic contra preoţilor, eu însumi fiind consilierul Preasfinţitului Mitropolit Iosif, cu care am construit şi o biserică în curtea mea. Vorbesc, deci, în cunoştinţă de cauză. Dar misiunea preoţilor este alta. Din cauza neputinţei de a rezolva efectiv problemele, domnul Arbore delega preoţilor „frica“ sa. Apoi, distrus, se lamenta cui voia să-l asculte că ar fi mai bine să anulăm spectacolul. Cu ce drept şi pentru ce motiv? În orice caz, se manifesta ca un „spirit“ foarte „motivant“ pentru întreaga trupă. În schimb, pe scenă, se plimbau costume de operetă de pe care a trebuit să rup aurării de prost gust şi peruci vulgare, încercînd cu greu să-i aduc aminte că noi lucrăm pentru una dintre cele mai sumbre istorii ale muzicii şi teatrului numită Macbeth.

Nu. Definitiv. Opera Română merită mult mai mult. Mai mult profesionalism şi ambiţie pentru creaţie. Opera Română are obligaţia să umple, ca peste tot, sălile cu un public care se bate pentru bilete şi, ca peste tot, să fie avangarda creaţiei artistice avînd o trupă motivată, ajutată şi educată să integreze dramaturgia unui spectacol şi evoluţia unui rol.

La toate nemulţumirile mele, domnul Arbore nu avea sistematic decît un răspuns: „Eşti în România“. România cui? Fiindcă există, foarte vizibil, o altă Românie, care progresează cu paşi mari, care crede cu pasiune în prezent şi are mari speranţe în viitor. De fiecare dată îi răspundeam: „Nu. Din păcate sînt la Opera Română din Bucureşti“.

Pentru a încheia aceste deprimante gînduri, totuşi, cîteva mulţumiri. Domnului Olaru, rămas un entuziast al muzicii, şi corului excelent pe care îl conduce. Domnului Eugen Secobeanu – am luptat să facă rolul contra dezinteresului general –, care a reuşit o excelentă performanţă. Doamnei Madeleine Pascu, tot victimă a aceluiaşi dezinteres, care a muncit cu tot sufletul creînd primul ei Lady Macbeth. Două roluri, printre cele mai dificile din repertoriul mondial, create cu succes. Un bravo şi majorităţii artiştilor de pe platou. Mulţumiri maestrului de lumini, care m-a secondat perfect în creaţia luminilor, în condiţii foarte dificile, şi studenţilor de la UNATC, care au adus, pe acelaşi platou, multă prospeţime. Mulţumesc, de asemenea, creatoarei proiecţiilor, Andreea Biţulescu.

Pentru ONB zarurile sînt aruncate. Cînd vor fi şi cîştigătoare? Timpul trece.

Cu toată stima,

Petrică Ionescu

Recomanda articolul prin: