OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Pagina de garda a numarului 132 (389) semnaleaza unul dintre articolele din sumar si titreaza cu litere de-o schioapa: „Polemica: Bujor Nedelcovici vs Radu F. Alexandru“. Este vorba de comentariul pe care Nedelcovici s-a grabit sa-l faca pe marginea precizarilor pe care am considerat necesar sa le fac, dupa ce am citit interviul acestuia in Observator cultural. in pofida disponibilitatii revistei de-a gazdui o polemica intre subsemnatul si B.N., ma simt silit sa declin invitatia, din motive peste care nu exista ratiune sa trec. in fapt, este vorba de cele citeva conditii elementare care trebuie indeplinite pentru ca o polemica sa aiba sens si sa poata releva, in final, concluzii asupra carora merita reflectat. Printre conditiile la care ma refer, cred ca prioritar ar fi de notat: o buna cunoastere a subiectului adus in discutie si o pozitionare obiectiva asupra lui, dincolo de orice implicatii personale; o elementara onestitate; o cinste ireprosabila si, deloc in ultimul rind, o inteligenta elementara. Pentru ca, in cazul de fata, aceste conditii se dovedesc a fi irealizabile, pun punct oricarui dialog cu B.N., rezumindu-ma la citeva observatii asupra felului in care o abordare strimba a unui subiect de maxim interes nu numai ca poate crea nefericite confuzii, dar poate arunca in derizoriu tocmai chestiunea ce se doreste edificata.

Conditia creatorului, in speta a scriitorului, sub regimul comunist a fost pretextul unor lungi si sterile dezbateri, de regula lipsite de o finalitate semnificativa. Cauza principala tine prin excelenta de incapacitatea, in primul rind a clasei politice, dar si a societatii civile de a declansa un autentic proces al comunismului, singura procedura care ar fi putut descifra pina la cele mai mici detalii fizionomia reala a sinistrei experiente care a fost comunismul romanesc. in cadrul acestei „tomografii“ istorice, ar fi existat singura sansa sa stim si sa intelegem exact ce ne-a fost dat sa traim. Nu am reusit sa facem ce trebuia facut, am fost in schimb martorii exhibitionismului a tot felul de „Mari Inchizitori“ care, dupa mintea si educatia lor, si-au asumat misiunea de-a cobori lumina si dreptatea pe pamint. Nici breasla scriitoriceasca nu a fost lipsita de asemenea specimene, un rol aparte asumindu-si B.N. Sa ne oprim o clipa asupra lui si sa incercam sa-l privim doar ca un simplu studiu de caz.
Doua au fost evenimentele care par sa-i fi marcat decisiv viata. Primul, in adolescenta, arestarea tatalui; al doilea, in plina maturitate, respingerea publicarii unui roman. Sigur, nu-ti trebuie prea multa imaginatie ca sa-ti inchipui ce trauma se petrece in mintea si sufletul unui tinar cind afla ca tatal lui este „detinut politic“.

Este o incercare teribila, dar anii scursi de atunci, experienta acumulata si inteligenta te pot ajuta sa intelegi ca nu a fost vorba de o experienta prin care numai tie ti-a fost dat sa treci; ca lucrurile s-au intimplat intr-un timp in care puscariile comuniste gemeau de oameni la fel de nevinovati ca si tatal tau si a-ti imagina ca tu – si numai tu! –, ai fost victima este o eroare care nu te poate duce decit intr-o fundatura. Aceeasi fundatura in care inevitabil ajungi din momentul in care, uitind sau imaginindu-ti ca altii au putut sa uite, te dai de ceasul mortii sa convingi la infinit de grozavia „complotului“ care a dus la oprirea unei carti sau unui film al tau. Nu a existat scriitor sau scenarist, de la cei consacrati la imberbii debutanti, care sa nu fi cunoscut pe propria-i piele abuzurile discretionare ale cenzurii. Asta era marea problema cu care ne confruntam: daca Ceausescu personal sau ultimul activist de partid ti-a trimis cartea la topit, spectacolul de teatru la magazia de decoruri sau filmul in arhiva de la Jilava? Nu „B.N.“ a fost victima regimului comunist – intelectualul, scriitorul roman a fost peste jumatate de secol VICTIMA acelui regim scelerat si oricine se erijeaza azi intr-un model de „martiraj“, asa cum indrazneste sa o faca B.N., se face vinovat de o imensa impostura. Conditia normala atunci nu era sa publici, sa fii jucat sau sa ti se faca un film – conditia normala era sa fii INTERZIS. Si daca B.N. nu a inteles nici atunci si nu intelege asta nici acum, indiferent de numarul citatelor cu care isi impaneaza pina la satietate fiecare pagina, el probeaza o precaritate a mijloacelor intelectuale nu tocmai de invidiat…

Peste multe se poate trece si multe pot fi pina la urma intelese, cind discutia se poarta in terenul fertil al cinstei si al adevarului. Cind esti, insa, gata ca, clipa de clipa si la fiecare ocazie, sa rastalmacesti faptele si sa faci si pe dracu-n patru sa pari mai pilduitor, rezultatul nu este decit penibil si procedura te descalifica. in interviul pe care cu larghete il da Observatorului cultural, B.N. este intrebat unde lucra in anul 1983. Raspunsul lui B.N.: „Nu lucram nicaieri. Eram liber-profesionist si imi scriam cartile“. Minciuna! „Liber-profesionist“ era o ocupatie cvasiinterzisa in epoca Ceausescu, iar a trai din scris era o ipostaza la care doar citiva alesi aveau acces. in realitate, circa 20 de ani, B.N. a fost pensionat medical, pe considerente psihiatrice. La inceput a fost vorba de o pensionare care reclama un control trimestrial, ulterior, cind comisiile medicale au ajuns sa se edifice asupra diagnosticului si a evolutiei starii de sanatate a pacientului, prelungirea pensionarii nu mai presupunea decit un control anual. Nu spun neaparat ca B.N. era sau este un om cu probleme psihice. Poate, intr-adevar, sa fi fost vorba de boala sau poate sa fi dus pe toata lumea, sa fi luat banii statului (ca „forma de protest“ impotriva lui Ceausescu, nu-i asa?) si sa nu fi fost decit un simulant. Nu ma simt atras nici sa vorbesc de manifestari secundare, de complexe si frustrari. Spun doar atit: minte. Si cind un om minte si e constient de asta, primul lucru pe care e dator sa-l faca e sa-si rezolve tarele mentale si comportamentale. Abia apoi, in functie de rezultatele tratamentului, sa-si permita sa-i judece pe altii…

in comentariul lui B.N. la precizarile mele, care ar merita analizat rind cu rind, exista un pasaj care realmente mi se pare grav si, prin ceea ce exprima, ar trebui sa-i preocupe pe toti cei care au tinut si continua sa tina la B.N. Este vorba de rindurile in care B.N. ma asigura ca se va prezenta in fata Colegiului de Onoare al Uniunii Scriitorilor, chiar daca… Si acest „chiar daca“ cuprinde tot raul care macina azi mintea si sufletul unui om care a ajuns sa creada ca o breasla intreaga il dusmaneste, ca exista o cabala a criticilor care ii ignora cartile, ca raul nu va fi niciodata eradicat in Romania decit gratie sacrificiului pe care el, B.N., e gata sa si-l asume! De aici, orice comentariu devine futil si singurul lucru pe care mai poti sa-l faci este sa te rogi pentru sanatatea si linistea robului lui Dumnezeu, pe numele lui B.N. Pentru ca, o stim bine, in doze fara masura, prostia si ridicolul pot fi letale.

P.S. la P.S. in finalul rindurilor pe care mi le dedica, intr-un subtil P.S., Nedelcovici ma intreaba daca in volumul de piese interzise am publicat si piesa despre ilegalisti, jucata la Teatrul Mic – director Dinu Sararu. Sigur ca daca intrebarea ar fi fost pusa de Bula, ar fi trebuit sa-i explic ca o piesa jucata nu-si are locul intr-un volum de piese interzise. Dar aici intrebarea nu e pusa de Bula, ci de un om care, in slujba „nobilei cauze“ pe care o serveste, in lipsa probelor si argumentelor, nu se da in laturi de la insinuari si speculatii penibile. in numai doua rinduri, Nedelcovici ma „demasca“ pentru ca am scris o piesa cu ilegalisti si ma mai demasca o data, pentru ca am fost jucat la teatrul in care director era Sararu.

Trebuie sa fii tare sarac cu duhul ca sa nu fi aflat, nici la batrinete, ca nu exista subiecte interzise si, cu atit mai putin, subiecte compromitatoare. Important e din ce perspectiva scrii, cum abordezi si ce vrei sa spui prin subiectul asupra caruia te-ai oprit. Eu am vorbit despre alienare, despre depersonalizare, despre tradare (barbatul care, la cererea tovarasilor, ajunge sa se dezica pina si de femeia pe care o iubeste) – totul sub presiunea absurda a dogmei, a „disciplinei de partid“. Cred ca este o piesa buna, a fost recomandata teatrului de dna Catalina Buzoianu si a fost pusa in scena de dl Silviu Purcarete, doi dintre cei mai ilustri regizori pe care i-a avut si ii are teatrul romanesc. Ca un om care cred ca mai are si azi in vreun sertar carnetul de membru PCR sa ajunga sa-mi ceara socoteala pentru „pacatul“ unei asemenea piese, dar care nu a avut nici o jena sa scrie un scenariu despre aceiasi ilegalisti, in cel mai encomiastic stil cu putinta (in regia lui Sergiu Nicolaescu, pe care, de altfel, dupa ’90, l-a balacarit cum i-a venit la gura pentru filmele facute), mi se pare proba unei nerusinari si a unui absurd fata de care pina si Ionesco s-ar fi simtit inca un copil… (Radu F. ALEXANDRU)
24 septembrie 2007