OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În introducere, vă relatez un dialog între sinistrul colonel Crăciun, directorul închisorii Aiud, şi un prieten al meu pe care şi-a propus să îl reeduce. Cînd prietenul meu i-a spus: „Domnule director, ce scriu eu aici, sub presiune, voi putea să neg la ieşirea din închisoare“, Crăciun i-a replicat: „Banditule, istoria se va face după arhivele noastre, nu după ce veţi spune voi“. Ca să vă conving că, în parte, cam aşa se întîmplă, vă voi povesti două dintre lecturile mele.

 

1. Citind dezbaterea din paginile revistei dvs. despre Iluzia anticomunismului (Editura Cartier, Chişinău, 2008), am fost bucuros să caut în biblioteca fiului meu cartea însăşi. Lîngă ea, se afla o altă carte de istorie, Listele morţilor – deţinuţi politici decedaţi în sistemul carceral din România, potrivit documentelor Securităţii, 1945-1989 de Dorin Dobrincu. Le-am citit pe amîndouă şi am avut revelaţia mecanismului de tip „Meşter Manole“, care dizolvă şi distruge cercetarea de istorie a comunismului în ţara noastră. După ce, din 1946 – apariţia istoriei lui Roller, din care am avut dezonoarea să învăţ – şi pînă în 1990, această istorie a fost falsificată pînă la nerecunoaştere de corifeii „Agitpropului“, au urmat aproape două decenii în care, pe baza experienţei noastre, a celor care am populat puşcăriile şi ne-am scris sau ne-am spus „ego-istoria“, s-a ajuns la o impresionantă reconstituire a trecutului de supliciu naţional prin care am trecut nu numai noi, ci şi familiile noastre. S-au scris sute – sau poate mii – de cărţi de memorii, s-au făcut filme şi seriale, s-au publicat reviste şi – mai presus toate – a fost creat Memorialul Sighet, un loc ca o carte deschisă a memoriei naţionale, muzeu, răboj, loc de ateliere, de şcoli şi de istorie orală, pe care nu mă îndoiesc că l-aţi vizitat. Cînd s-a dat publicităţii raportul comisiei conduse de Tismăneanu (care avea, ce-i drept, multă umplutură, dar reproducea oarecum cercetările mai sus pomenite), s-a iscat o hărmălaie inutilă din partea unor tineri care nici nu se născuseră în timpul maximei terori a lui Stalin, Pauker şi Dej, dar nici n-au învăţat nimic despre ea. Această ultimă rafală, pe care aţi publicat-o în Observator cultural, seamănă mai mult cu o hîrjoneală între nişte tineri care îşi caută nod în papură pentru lucruri pe care mai degrabă nu le cunosc. Ei reproşează comisiei lipsa de competenţă istorică, dar sînt ei înşişi de altă profesie (filozofi, literaţi, ziarişti) şi vorbesc mai mult de lipsurile reale sau închipuite ale textului, fără să pună în loc nimic nou.

 

Pentru că este – după CV-urile publicate în Iluzia anticomunismului – singurul istoric dintre cei 12 autori ai cărţii, voi exemplifica prin dl Florin Abraham, cercetător principal III la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului (condus de dl Radu Ciuceanu, membru PRM) şi director ştiinţific la Institutul „Ovidiu Şincai“ (al PSDR). I-am notat cele două funcţiuni publice pentru că, în principal, domnia sa vede defectul major al raportului (întrecînd chiar „lipsa de competenţă“) în „subordonarea politică“, în concluziile partizane etc. Dl Abraham acuză, printre altele, lipsa de precizie a cifrelor raportului. El susţine că numărul de 500.000-2.000.000 de victime ale regimului comunist este documentat superficial şi impresionist (deşi la paginile 541-542 apare o detaliere clară pe categorii: condamnaţi, reţinuţi, deportaţi, domicilii obligatorii, prizonieri, basarabeni, bucovineni obligaţi să se întoarcă în URSS, soldaţi la muncă forţată etc.). Curios că, avînd de ales între cele două cifre pe care le consideră „speculative“, F.A. nu optează pentru nici una dintre ele, dar nici nu ne oferă o a treia! Ca istoric, ar fi fost obligat.

 

2. Aceeaşi reţinere în a oferi o cifră personală se observă şi în cartea istoricului Dorin Dobrincu, Listele Morţii. Dl Dobrincu este, după CV-ul publicat de Polirom, director general al Arhivelor Naţionale ale României şi chiar coordonator al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste. Părînd nemulţumit, ca şi dl Abraham, de cifra victimelor, avansată de „persoane (îndeosebi activişti ai memoriei) care consideră, de regulă în mediile informale, că raţiunea de a fi a unor organizaţii (AFDPR? – n.m.) stă în menţinerea la nivele radicate a cifrelor represiunii, dar fără a produce vreo probă ştiinţifică în acest sens“, dl Dobrică (cel care este – atenţie! – şi coautor al volumului O istorie a comunismului din România – citez iar din CV –, manual după care ar urma să înveţe mii de elevi) se abţine şi el să dea o cifră preferată, deşi are pe mînă arhivele ţării. Este cunoscut că în Raportul Tismăneanu, la pagina 463, îl cenzurează pînă şi pe regretatul nostru preşedinte Ticu Dumitrescu, reducînd fără nici un argument numărul deţinuţilor.

 

Iată de ce cred că polemica de care vorbeam este un răsfăţ al unor oameni care – chiar cînd au posibilitatea să studieze – preferă să eludeze mărturiile şi să vorbească în gol, în loc de a se dedica unei cercetări corecte.