OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

profil
- Bucurestiul merita mai mult!
A aparut un nou supliment cultural Bucurestiul cultural, gazduit de data aceasta de paginile revistei 22, pornind de la un mai vechi concept dezvoltat de Mihai Zamfir, conform caruia Bucurestiul ar fi un mitologem, un construct livresc, care nu are nici pe departe atributele fizice ale unei capitale. In editorialul numarului 1+2, Gabriela Adamesteanu justifica aparitia suplimentului, neferindu-se chiar sa foloseasca conventia unui slogan publicitar: „Bucurestiul merita mai mult!“. De ce? Pentru ca „…sloganurile publicitare tocmai de aceea au impact (cind au): reusesc sa prinda in citeva cuvinte ceva adevarat. E drept ca cele reusite recurg si la umor. Dar aceste pagini nu au intentia sa priveasca Bucurestiul cu acel gen de umor care te consoleaza pentru lucrurile rele pe care trebuie sa ai intelepciunea sa le accepti, pentru ca nu poti sa le schimbi.

Dimpotriva: ele incearca sa opreasca asupra Bucurestiului privirile grabite sau satule, sa le insufle mai multa atentie si chiar un pic de tandrete. s…t Publicatia va semnala Bucurestiul ca punct luminos pe o harta culturala, ca reprezentant al unei identitati culturale deschise, flexibile, eteroclite“. Astfel, colontitlurile paginilor sint definitorii: presa bucuresteana, film &teatru, muzee (un interesant articol al lui Erwin Kessler despre controversatul MNAC), expozitii (De la Moore la Hirst – sculptura britanica la Bucuresti), muzica („Harta muzicala“ a calatoriilor lui Apolodor), in jurul Bucurestiului, literatura (o interesanta ancheta cu titlul La ce servesc premiile literare, la care raspund: Al. Calinescu, Gabriel Dimisianu, Dan C. MIhailescu, Cornel Ungureanu, Al. Cistelecan, Carmen Musat, Daniel Cristea-Enache si Paul Cernat), urmeaza Bucurestiul in lume si Institutii culturale bucurestene.
Numarul 3 al suplimentului continua analizele lui Erwin Kessler despre MNAC si are dedicate doua pagini unui interviu cu ministrul Culturii, Mona Musca, realizat de Gabriela Adamesteanu si intitulat Un Bucuresti care intra in UE.

- Autorii vor „sa se exprime“ si „sa ia atitudine“
In numarul pe februarie al revistei iesene Timpul este pusa in discutie problema intelectualului implicat, fara sa se dedice insa, in viata politica. Editorialul Gabrielei Gavril Biciul &zaharelul, ajuns la a zecea editie, sintetizeaza opinia autoarei, exprimata transant inca din titlu: Despre estetizarea politicului, oamenii de litere si „misia“ lor. Intre Revolutia din 1989 si cea de la 1848 exista asemanari, care ar deveni si constructive daca nu ar incremeni in zona „expresivitatii“, ci ar trece pur si simplu in zona ratiunii. „Oamenii de litere, artistii, devin (cel putin pentru o vreme) actori principali pe scena politica, cei chemati «sa spuna adevarul», in cel mai expresiv mod cu putinta, sa radiografieze regimurile defuncte (sau ce par sa eternizeze in agonie), sa diagnosticheze maladiile, sa propuna, spre insanatosirea tarii, salvatoare idei politice, economice si sociale. [...] „De la Apelul catre lichele pina la cel mai obscur pamfletaras din provincie, putem observa ca autorii vor in primul rind «sa se exprime», pe ei, cu toate reactiile si trairile lor si «sa ia atitudine».“ Nu este un caz tipic pentru Romania, din contra, cel mai des in istorie, la schimbarea regimurilor, puterea deplina a obtinut-o acela care a stiut sa minuiasca cuvintul.

Totusi, in Romania s-a nascut si se perpetueaza un anumit paradox al intelectualului implicat in viata sociala si politica, un fel de acceptare disimulata a rolului, perceput ca o concesie facuta drumului vocational: „Distributia rolurilor social-politice este in continuare marcata de predispozitia noastra de a cauta liderii carismatici, «oamenii providentiali» prin care se manifesta geniul romanesc, si de a acorda credit politicii «artiste» a celor care ajung la putere, ramin multi ani s-o exercite, ocupa diferite demnitati si, in acelasi timp, continua sa sustina ca ei o «dispretuiesc», ca au primit-o oarecum impotriva vrerii lor“. Astfel, definitoriu pentru discursul nostru politic devine „sentimentul urgentei, al pericolului, constiinta «misiei» pentru care trebuie sa te jertfesti. [...] Politicianul, demnitarul roman au intotdeauna aerul ca, in pofida vointei lor, dar fortati de imprejurari (neaparat critice…) accepta corvoada functiilor“. Ramine de discutat in ce masura se poate vorbi totusi de o posibila tipologizare in acest sens, bazata pe doar doua studii de caz, si daca n-ar trebui mai curind salutata implicarea acestor intelectuali in lipsa unei traditii politice solide, chiar cu riscul de a ni se parea cam „incerte optiunile lor ideologice“.

Doua pagini de interviu gazduiesc un dialog intre Vladimir Tismaneanu si Nicolae Coande. Cunoscut acum ca un reputat politolog american, Vladimir Tismaneanu este laureat al Premiului „Barbara Jelavich“ al Asociatiei Americane pentru Avansul Studiilor Slave, Boston, 2004: „Premiul primit [...] este pentru mine o recunoastere a unui efort intelectual care s-a intins de-a lungul a peste doua decenii. [...] Structura mea mentala esta, intr-adevar, una a nelinistii si a refuzului certitudinilor inghetate. [...] Ma exaspereaza orice provincialism indigest, orice forma de ingradire a libertatii mele de a fi cetatean al lumii“. In ceea ce priveste societatea civila si rolul intelectualului implicat in viata politica, Vladimir Tismaneanu e de parere ca „Intelectualii critici sint cei care pot pune stavila, prin cuvinte, prin analize riguroase si persuasive, ispitelor autoritare, inclusiv celor izvorite din motive inteligibile (dezgustul in raport cu coruptia si minciunile dominante)“.

- Controversele Goma
Paul Goma a fost dintotdeauna un personaj controversat in lumea literara si culturala romaneasca, stirnind fie un entuziasm fara retinere, fie, dimpotriva, o respingere totala. Portretul sau alb-negru trebuie insa imbogatit cu tot felul de nuante de cenusiu. De o parte se afla cei care clameaza: Goma Disidentul, Goma Exilatul, Goma Nedreptatitul, de cealalta parte, detractorii sai sustin ca acesta n-ar fi decit un scandalagiu, un romancier lipsit de orice valoare si un antisemit. De curind, in urma eseului publicat de scriitor in Ziua, nr. din 24 februarie a.c., intitulat Sa invatam de la evrei?, polemica s-a reaprins (Gabriel Andreescu, Dan Pavel, Radu Portocala, in Ziua, 24 februarie a.c., 28 februarie a.c. si 1 martie a.c.), aducind in actualitate o problema delicata, aceea a antisemitismului.

Paul Goma, siciit de atentia de care se bucura comunitatea evreiasca, deranjat de comemorarea la nivel mondial a Holocaustului, isi doreste ca de aceeasi atentie sa se bucure si victimele bolsevismului. Aceasta forma de gelozie etnica e foarte greu de inteles. Da, arhivele fostei Securitati sint inca in mare parte la secret, da, victimelor comunismului din Romania si din Basarabia nu li s-a facut dreptate, iar lucrurile sint departe de a se fi limpezit, dar asta nu inseamna ca trebuie sa lasam frustrarea si resentimentul sa ne intunece discernamintul si decenta umana in fata suferintelor altora. Generalizarile si acuzele nefondate la adresa evreilor din Basarabia, care s-ar fi dezis de Romania Mare, care ar fi participat la impunerea fortata a comunismului si ar fi devenit, incepind cu 1940, „calaii“ romanilor din Basarabia si Bucovina de Nord si apoi, din 1944, ai locuitorilor din Romania sint manifestari clar antisemite care nu-i fac nici o onoare disidentului Paul Goma. Pe de alta parte, aceasta grava deraiere a scriitorului nu trebuie sa gireze detractori de teapa generalului de securitate Plesita, fostul sau tortionar, care i-a negat lui Goma orice activitate anticeausista.

- Adevaruri interpretate?
Tot in ziarul Ziua din 1 martie 2005, Lidia Staniloae respinge acuzatia de „adeziune entuziasta fata de legionarism“ formulata de William Totok la adresa parintelui Staniloae, in articolul sau din Observator cultural, nr. 252-253 (21.12.2004-03.01.2005), intitulat Episcopul, Hitler si Securitatea. Dreptul la replica este, desigur, o practica democratica, de care oricine poate uza. Nedumerirea apare in momentul in care acest drept la replica nu este solicitat mai intii, asa cum ar fi fost firesc, publicatiei in care a aparut textul incriminat, adica Observatorului cultural. Fiica parintelui Staniloae pretinde ca William Totok a facut o lectura partinica, incompleta si, prin urmare, rauvoitoare a textelor publicate de tatal sau cu ani in urma, in Telegraful Roman. Totok ar fi dat astfel uitarii alte texte, din care ar reiesi spiritul crestin, profund non-violent, al parintelui sau. In acest sens, stau marturie anii petrecuti in inchisoare, precum si aprecierile elogioase ale unor personalitati catolice. In cele din urma, Lidia Staniloae isi incheie dreptul la replica acuzindu-l „de calomnie si de antipatie personala“ pe William Totok. Numai ca doamna Lidia Staniloae nu neaga existenta acelor texte din tinerete de care aminteste William Totok. Doamna Staniloae pacatuieste prin aceeasi lectura unilaterala, negind, pina la urma, o evidenta, indiferent de comportamentul ulterior al parintelui sau.

- Teatrul imposibil in revista
Man_in_Fest, revista clujeana de atitudine teatrala, editata de Teatrul Imposibil, a ajuns la numarul dublu 19-20. Aparitia pe ianuarie-februarie a fost lansata saptamina trecuta (si) la Bucuresti, o data cu al optulea volum al „Bibliotecii Teatrului Imposibil“ (coordonata de C.C. Buricea-Mlinarcic, la Editura Eikon), serie care cuprinde in egala masura dramaturgie romana contemporana (Radu Macrinici, Dumitru Crudu, Stefan Caraman), studii de istorie si teorie teatrala. Ultimele publicate (in editie bilingva) in aceasta colectie sint piesele americane ale Savianei Stanescu (Waxing West, Lenin’s Shoe, YokastaS), traduse de Eugen Wohl si prefatate de Miruna Runcan.