OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

profil

Revista literara cu titlu „nichitastanescian“ Noduri si Semne din Galati s-a relansat de curind intr-o noua serie care-si propune sa marcheze prin contributiile colaboratorilor sai „Anul Nichita Stanescu“. Mica publicatie, care „a aparut in 1990 si a supravietuit citiva ani (i)logicii de piata“ isi datoreaza reaparitia sprijinului financiar al Fundatiei Millenium. 12 pagini format A4, design supraincarcat, cu mult raster si „efecte“ din jocuri de umbre de un gust indoielnic. Redactori permanenti: Ruxandra Anton, Gelu Ciorici, Mirel Floricica, Dan Manole. Primul numar este subtitrat, ludico-emfatic, „editie nepretuita, serie limitata“. In mijlocul revistei sint reproduse poeme citite in cadrul cenaclului omonim din localitate, iar undeva, sub titlul „cuvintul criticului“ gasim un... grupaj de poeme de Mihail Galatanu (unde o fi totusi... criticul?). Altfel – texte despre de toate si – de fapt – despre nimic, pretins „trimbulinde“ dar, in realitate, confuze, pornind – majoritatea – de la pretexte „nichitastanesciene“... Pe ultima pagina a numarului 1, o caseta redactionala consemneaza: „Inima linga inima, am gravitat in lumina impreuna. Cei care sint enumerati in caseta alaturata, sub simbolul nod literar, sint cei care au constituit substanta Scolii de la Galati a grupului Noduri si Semne. Iata si „caseta alaturata“: Adina Dabija, Alina Durbaca, Cristian Pavel, Dan Manole, Dimitrie Lupu, Eugen Neculita, Florin Budescu, Gelu C. Sipote, Ion Avram, Ion Potolea, Ion Zimbru, Iulian Grigoriu, Liliana Cristea, Maria Timuc, Marian Alexandru, Marius Nicula, Mihail Galatanu, Panait Capatina, Petre Barbu, Paul San-Petru, Ruxandra Anton, Simon Ajarescu, Simona Serban, Viorel Stefanescu. Numele celor „care au fost permanent alaturi unii de altii“ sint marcate prin caractere italice. Dar majoritatea numelor semnificative din lista (in care majoritari ramin anonimii locali) nu fac parte din aceasta categorie... Destul de inconsistenta, impanata cu „poante“ fara haz si prolixitati, noua serie a revistei „Scolii de la Galati“ se dovedeste a fi – cel putin deocamdata – dezamagitoare. Cit despre exceptii, ele nu fac decit sa confirme regula...


de ici, de colo

Numarul 5-6 (mai-iunie 2003) al revistei sibiene de literatura si arta Euphorion este dedicat aproape in exclusivitate Cercului Literar de la Sibiu, de la al carui Manifest estetic adresat lui E. Lovinescu s-au implinit, nu demult, 60 de ani. E vorba – in fond – despre manifestul unei grupari de la a carei traditie actualii „euphorionisti“ se revendica. In pagina 3 – mesaje semnate de Nicolae Balota, ultimul supravietuitor semnificativ al Cercului (Ubi sunt?), si Virgil Nemoianu, mai vechi apropiat al cerchistilor (Mesaj pentru tinerii colegi de la Euphorion). Sub acelasi pretext evocativ, Nicolae Balota este intervievat in paginile 12-13 de catre Dumitru Chioaru, care semneaza si un articol Sub semnul lui Euphorion despre – intre altele – romanul epistolar dintre Radu Stanca si Ion Negoitescu. In paginile 4-5 este reluat din Romania literara Nr. 24-25/2003 comentariul lui Gheorghe Grigurcu despre editia de la Dacia a Revistei Cercului Literar (In fata cu Revista Cercului Literar), text prezentat in cadrul Simpozionului dedicat aniversarii Manifestului. Ion Dur se ocupa de Atitudini si concepte in Revista Cercului Literar, iar Iulian Boldea scrie despre poezia a doi „cerchisti“ importanti: Stefan Aug. Doinas si Ion Negoitescu (Cercul Literar de la Sibiu. Doua ipostaze lirice). Tot despre „cerchism“ sint si textele semnate de „euphorionistii“ Ioan Radu Vacarescu (Melancolii retorice) si Andrei Terian (Istoria ca re-fictionalizare). Mai semneaza „la tema“ Gheorghe Telea – un scurt Remember – si Rodica Grigore – un eseu intitulat Radu Stanca dspre lectura si receptare. Pornind de la studiul Problema cititului. Contributii la estetica fenomenului literar, publicat in revista Transilvania in 1943, inainte de aparitia Manifestului..., si reluat in 1971 in volumul postum Acvariu, autoarea apreciaza ca „Poetul Radu Stanca a ajuns, inaintea teoreticienilor propriu-zisi, la o adevarata teorie a lecturii din necesitatea imperioasa de a scrie un fel de manual de educatie estetica, deoarece constatase, in epoca, un fenomen de criza alarmanta determinata de faptul ca lumea moderna contemporana lui nu mai stie sa citeasca, sau, in cel mai «bun» caz, citeste eronat“. Pe ultima pagina – un grupaj de poeme ale cerchistului de origine germana Wolf von Aichelburg, in traducerea lui Dan Danila.
Revista este bogat ilustrata cu fotografii de arhiva avindu-i in prim-plan pe membrii Cercului sibian. In paginile 11, 12 si 20, Dan Damaschin reproduce in fotocopie „versiunea initiala a scrisorii catre E. Lovinescu, publicata in ziarul Viata din 13 mai 1943 si cunoscuta sub titulatura Manifestul Cercului Literar din Sibiu. Aceasta versiune autografa se afla in Caietul purtind pe coperta inscrisul «DAMIAN SILVESTRU, CORABIA ARGONAUTILOR (ROMAN)», caiet ce face parte din arhiva incredintata mie (D.D.) de catre I. Negoitescu, in septembrie 1980, in imprejurari relatate in prefata la volumul Ora oglinzilor alcatuit si ingrijit de subsemnatul“.

Cu intirziere – dar... mai bine mai tirziu decit deloc! – a aparut numarul 7 al elegantei reviste constantene de cultura Amfion. Literatura si arte. Spunem „cu intirziere“ intrucit parte din texte au fost inregistrate si/sau prezentate inca din vara anului trecut, in cadrul Colocviului de la Constanta dedicat lui Sorin Alexandrescu. Din fericire, ele nu „dateaza“.
Punctul de principal interes al sumarului acestui numar il constituie insa materialele (parte din ele in limba engleza) dedicate unor autori straini sau unor culturi straine. Un grupaj despre cultura japoneza ii are in prim-plan pe Daniela Dobre (Kotodama – spiritul limbii), Ion Codrescu (Words and Images), Masahisa Fukada, Japonia (Calatoria vietii. Drumul ingust spre Oku), Rich Youmans, SUA (More than the Sum of its Parts: Defining the Current English-Language Haibun), Chioko Mukai, Japonia, (An Experience of Collaboration in Translating Japaneze Haiku). De retinut si eseul in limba franceza al Mariei do Rosario Girao Ribeiro Dos Santos de la Universidade de Minho, Braga, Portugalia, despre poetul portughez Antonio Nobre (1867-1900): Antonio Nobre ou le poète-enfant du „dor“. De asemenea – poemele in limba engleza semnate de John Wood si D. Scott Curry si proza lui Tom Keefe (The Gourd, care sta alaturi – la propriu – de un fragment de roman al lui Florin Slapac, Ciucurii dispretului). La capitolul „proza“ ar mai fi de mentionat fragmentele proaspat „americanizatului“ Radu Pavel Gheo dintr-un volum anuntat ca fiind in pregatire, dar aparut intre timp… O sectiune speciala a revistei ii este dedicata regizorului Mihai Maniutiu, intervievat de Ana Maria Munteanu („Cred ca arta are nevoie sa dea sens acolo unde nu vede sens“). Semnalam, de asemenea, si trei „microinterviuri“ despre critica literara, azi realizate de Sorina Asan, dupa Colocviul constantean mai sus-mentionat, cu Mircea Martin, Ioan Stanomir si Paul Cernat. In paginile 51-53 – „echivalente italiene“ de Geo Vasile ale unor poeme de Gellu Naum.


din presa cotidiana

In Cotidianul din 29 iulie 2003 Dinu Sararu publica un articol de autopromovare a propriului festival de „eco-film“ de la Slatioara (Vocatia nationala a unui Festival international). Inceput pe un ton care ar fi putut servi drept generic la emisiunea Tezaur folcloric de pina in 1989, textul ajunge repede la aprecieri gen „unic in lume“, nu fara cunoscutele sageti impotriva „elitistilor pagubosi“ care nu-l cautioneaza: „La Slatioara, sub muntii Capatinii, in vecinatatea vetrei celebrei ceramici de Hurezi, se va petrece peste citeva saptamini cea de-a cincea editie a unui Festival International consacrat filmului inspirat de universul civilizatiei rurale azi.

Pornit la drum cuminte si rabdator, cu un evantai abia rasfirat, acoperind doar o duzina de tari, acest Festival unic in lume prin subiectul lui, inca ignorat superior de elitistii pagubosi de care nu duce lipsa, din pacate, nici o cultura, a ajuns acum, la cea de-a cincea editie, la patruzeci si una de tari participante, cu filme numeroase, din cinci continente. Japonia, Israel, Peru, Panama, Thailanda, Coreea, Franta, Finlanda, Statele Unite, Albania, Chile, Ungaria, Turcia, Spania, Pakistan etc. etc..., iata citeva efigii ale civilizatiei rurale, repet, azi, care vor fi reprezentate la Slatioara in primele zile ale lui septembrie, insotite, majoritatea, de realizatorii lor si de reprezentantii diplomatici ai tarilor pomenite“. Nu puteau lipsi vajnicele diatribe ruralist-nationaliste impotriva pericolului globalizarii: „Festivalul, cuminte si rabdator, a devenit o realitate artistica semnificativa in clipa cind globalizarea ne-a obligat sa recunoastem ca lumea, in acest mileniu, daca nu va fi intemeiata pe identitatea natiunilor nu va mai fi deloc capabila sa depaseasca primitivismul colectivismului globalizator. [...] Presa romaneasca n-a fost zgircita cu acest Festival, lasindu-se si ea convinsa, insa, firesc, cu scepticism recunoscut la inceput. Azi Festivalul international Eco-Etno-Folk-Film de la Slatioara poate fi socotit un reper pentru evolutia rapida a importantei pe care o are apelul la valorile civilizatiei rurale, simbol al pecetei identitare intr-o lume amenintata de colectivismul de tip nou, reprezentat de riscurile globalizarii in spatiul cultural. Marile tari, toate, in frunte cu Statele Unite, cu Franta, foarte activa din acest punct de vedere, cu Germania, cu Italia, Rusia, Anglia, stiu sa-si apere identitatea culturala. Noi invatam inca destul de poticnit acest lucru, unii neezitind sa-si afirme «convingerea» ca patriotismul nu este altceva decit expresia culturala a celui mai pagubitor provincialism“.

In incheiere, Sararu exalta pretinsul caracter de „unicat“ simbolic al festivalului dind explicatii „sfatoase“ despre lupta multiseculara a Slatioarei intru apararea „ortodoxismului“ (sic!): „In incheierea acestor insemnari mi se pare ca s-ar cuveni sa spun si ce inseamna Potecasul de bronz, emblema Festivalului de la Slatioara si semnul Marelui Premiu. La Slatioara, in catunul Vioresti, pe un podeu de pamint cit o palma de om, se inalta ca un potir bisericuta cunoscuta in istoria artei medievale romanesti prin Friza potecasilor. De jur-imprejurul bisericutei, sub streasina de sindrila, ctitorii s-au nemurit calari pe calutii lor de munte, intr-o adevarata cavalcada unicat in istoria ortodoxismului. Prin Slatioara la o mie sapte sute saptezeci si... trecea granita cu Austro-Ungaria. Potecasii erau taranii insarcinati sa apere granita, cu caii lor mici, cutreierind potecile inguste de munte care desenau vremelnica ocupatie. Ei, potecasii, condusi de Vataful de plai Ursanu, au ridicat bisericuta. Cavalcada lor reprezenta apararea de catre ei a tarii si, in aceeasi vreme, apararea mesei altarului infatisind credinta crestina.
Se stia despre ei ca nu-si ridicau caciulile inalte nici in fata domnitorului!“. Cu urmatorul Post Scriptum explicativ: „Spuneam ca bisericuta este ridicata pe un podeu. Podeu inseamna o palma de loc, o poienita aflata sus, foarte sus, pe culmea unui deal, a unei magurice. Exista si un cintec oltenesc care incepe cu versurile: «Ma suii pe un podeu,/Sa vorbesc cu Dumnezeu!»“.
De mentionat ca festivalul in speta este sprijinit substantial de Ministerul Culturii si Cultelor, care-l salarizeaza pe Dinu Sararu ca director al Teatrului National din Bucuresti si – pe de alta parte, iata! – ii subventioneaza (prin fundatia sa „Niste tarani“, fundatie „pentru cultura si civilizatie rurala“!) eforturile antiglobalizare…