OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Alexandru ECOVOIU
Sigma
Editura Cartea Romaneasca, Colectia „Cartea romaneasca de proza“, Bucuresti, 2002, 376 p., f.p.


In Sigma, noul sau roman, Alexandru Ecovoiu lasa impresia ca ar dori sa provoace, sa socheze, sa-si fascineze cititorul printr-o anume dinamica a povestii si, printr-un discurs dezinhibat, sa genereze cotroverse. Daca volumele anterioare – Fuga din Eden (1984), Calatoria (1987), Saludos (1995), Statiunea (1997) si Cei trei copii Mozart (2001) – vizeaza aproape exclusiv textul considerat in imanenta sa, cartea de fata dubleaza miza, pina acum doar estetica, autorul revendicind pentru romanul sau calitatea de a devoala – citim intr-un usor prolix Cuvint inainte – „adevaruri incomode“ prin (re)punerea in discutie a unor „arhetipuri, dogme sau stari de lucruri mult prea delicate“. Nu e destul de clar deocamdata, la mai putin de un an de la aparitie, daca Sigma a reusit ori va reusi sa produca in rindul cititorilor profesionisti si neprofesionisti emulatia de care autorul nu pare a se indoi. Cert este insa ca Sigma, scris cu intentia – dar nu si in maniera – „demistificatoare“ a Evangheliei lui Isus Cristos de José Saramago, nu are cum sa suscite – intr-un climat de normalitate sociala/culturala – altfel de controverse decit de natura estetica.

Mai intii, reteta pe care o urmeaza romanul (cu o fidelitate nefericita) este aceea – mult prea bine cunoscuta – a naratiunii ce inainteaza pe doua planuri suprapuse care isi raspund in permanenta, reflectindu-se si completindu-se unul pe celalalt. In planul de suprafata un personaj-scriitor (aici, un posibil alter ego al autorului empiric) compune o poveste in care isi sublimeaza obsesiile – livresti sau pur umane. Patrundem astfel in al doilea plan textual, al unei naratiuni fabuloase, palpitante, suprasaturate de detalii, preocupate de taine teribile si de simboluri. Lui Ecovoiu ii reuseste de minune acest exercitiu de creare a unor fictiuni à la Umberto Eco. Numai ca o asemenea intreprindere, fara indoiala meritorie, proiecteaza o lumina favorabila mai mult asupra modelului decit asupra romanului propriu-zis, ajuns in acest fel la nivelul de copie foarte reusita.

Concret: aproape toate strategiile ce construiesc naratiunea din Sigma sint toposuri de regasit la Eco si la altii, de la indicii cronotopici pina la modul cum discursul se autointerpreteaza, pindit de primejdia paranoiei. Ne gasim in plin Ev Mediu miraculos, in plina utopie/distopie, pe o insula nemarcata pe vreo harta a lumii, in drumul lui Columb spre America. Personajele ce populeaza Insula au impersonalitatea eroilor de fabula mistica. (De altfel, vom vedea, autorul manifesta o incapacitate structurala in crearea unor personaje „realiste“, excelind in schimb in schitarea eroilor simbolici, de „poveste“.) Insula este un spatiu ideal de unde lipsesc bolnavii, batrinii, hotii, un fel de Babel unde se amesteca iberici, mauri, evrei, celti, francezi, greci, macedoneni si absinieni, rafinati nu in mestesugul armelor, ci in acela al artelor, formind o comunitate fara religie, guvernata de eretici. Preotul/calugarul eretic e un personaj tipic (si) la Umberto Eco. In Sigma, naratiunea se tese in jurul unui asemenea erou, Mentor, initiat in Scriptura Veche, in Talmud si in Cabala. El apartine unui ordin religios obscur, altul decit al Templierilor, a petrecut citiva ani initiatici la Alexandria si, impreuna cu discipolul sau, Guvernatorul, s-a refugiat pe insula necunoscuta, urmarit de condamnarea Sfintului Scaun.

Mentor rescrie Evangheliile. Scriptura cea noua face din Cristos un personaj secundar; accentul cade pe tribulatiile Apostolilor, mai cu seama – spune el – pe mistificarea povestii lui Pavel. In contextul acesta, presarat cu amanunte pitoresti si incitante, in Sigma domina tema foarte frecvent uzitata a fictiunii care se (auto)construieste din mers, substituind principiul imuabil al adevarului prin criteriul coerentei faptelor imaginate. Textul sacru si ulterior desacralizat al Scripturii nu este decit un simbol, de asemenea, foarte cunoscut al naratiunii in general, al scriiturii care intretine raporturi miraculoase cu realitatea, in mijlocul careia este o enclava. Mentor intuieste ca raportul naratiunii cu adevarul faptic e nebulos. Rescriind istoria lui Isus, el stie ca inlocuieste o fictiune prin alta. Ceea ce reproseaza Mentor fictiunii originare este insuficienta coerenta, contradictiile frecvente pe care se straduieste sa le anuleze printr-o capacitate diabolica de a plasmui ipoteze, conexiuni nastrusnice. Nebunia lui incepe in momentul cind ii vine in minte ideea ca fictiunea ar putea modifica realitatea. Nu numai ca, beneficiind de sprijinul unui caligraf renumit (a carui poveste, decupata de fapt din volumul de proze Cei trei copii Mozart, reprezinta, in sine, un episod fascinant), isi va prezenta Scriptura ca fiind adevarata Evanghelie, necunoscuta din ratiuni oculte vreme de mai bine de un mileniu, dar va incerca sa probeze faptic ca religia crestina e o mistificare, ca descendenta lui Isus este umana, ca mintuirea e o minciuna seculara. Mentor creste in secret doi gemeni, obisnuindu-i cu ideea ca sint intrupari ale lui Isus peste timp. In Evanghelia sa, Isus nu a murit pe cruce, ci citeva zile mai tirziu, si geamanul sau, Toma, e cel care s-a aratat in ipostaza lui Cristos inviat. Mentor va demonstra ca invierea e imposibila: prin moartea sa (caci se da drept Iosif) si a celor doi Isusi fictivi.

Acesta este, in linii mari si cu inevitabilele simplificari/parafraze care saracesc indubitabil o fictiune inteligenta si incitanta, romanul pe care il compune, in planul de suprafata al Sigmei, un scriitor boem, nonconformist, franc si pe alocuri moralist. O iubita, Dalila, i-a sustras o parte a manuscrisului si i l-a aratat Preotului din cartier. Un scandal public – in atmosfera tulbure a Romaniei postdecembriste – se isca, iar cazul scriitorului „liber cugetator“ care „propovaduieste“ intoarcerea la un Dumnezeu veterotestamentar, autentic, nefalsificat de fantasmele crestinilor, e discutat in presa, la televiziune, pe strada, oriunde. La un moment dat, nu te poti impiedica sa faci unele observatii malitioase cu privire la eroul-scriitor, pentru ca e evidenta discrepanta dintre mediocritatea acestuia (malgré lui, Alexandru Ecovoiu a dat viata unui personaj neconvingator), si celebritatea cu care e investit. De altfel, inconsistente sint si celelalte (putine) personaje. Hardtmut, de exemplu, tot un boem, un rebel genial, excesiv in reactii, contradictoriu, inegal, este convivul personajului-scriitor si totodata o voce, o entitate mantica prin intermediul careia cuvinteaza un narator cu desuete habitudini moralizatoare: „Ce pret mai are azi luciditatea? s…t Ne intoarcem, tot mai mult, la instincte… Sexul, azi, e mai liber ca in preistorie. Crimele au ajuns efectul unor simple porniri, tot mai multi oameni se omoara intre ei degeaba“ (p. 182). Din tot discursul vituperant al lui Hardtmut e greu sa desprinzi o singura fraza fara stridente, fara teribilisme. Dialogurile fastidioase (intinse pe mai mult de jumatate din roman) despre moralitate, decadenta societatii de consum, familie, Biserica, politica mondiala s.a.m.d. nu au cum sa nu dezamageasca. La fel si ironia cam caznita, falsa dezinvoltura a expresiei, pasajele scatologice neizbutite, cautate.

Finalul romanului este straniu: prada paranoiei (derivata dintr-o problema acuta a interpretarii care generalizeaza dezorientarea, incertitudinea si inlocuieste certitudinea cu posibilul), personajul-romancier sfirseste intr-un sanatoriu. Cele doua planuri textuale se amesteca pina la indeterminare in acest moment: eroul-scriitor se vede in ipostaza personajului sau controversat, Saul/Pavel, crucificat in sanatoriu de un alt locatar al stabilimentului care joaca perfect rolul unui Isus vindicativ.
Rezumind: Sigma trateaza in maniera lui Eco tema textului, cu toate implicatiile sale: scriitura vazuta ca scriptura si modelul biblic ca simbol pentru sacralizarea textului literar; procesul alambicat al scriiturii; toposul fictiunii care modifica sau chiar creeaza realitatea; analogiile text-lume, scriitor-Dumnezeu, disparitia autorului-moartea lui Dumnezeu s.a.m.d.
Sigma este, intr-un fel, un amestec de Eco si de Saramago, minus sofisticariile epice ale primului, minus inventivitatea imagistico-discursiva a celui de-al doilea.