OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Alice FERNEY
Cartea iubirii
Traducere din limba franceza si
prefata de Irina Mavrodin
Editura Pandora-M,
Tirgoviste, 2004, 218 p.


Romanul de fata, al patrulea al autoarei, a fost pe buna dreptate un best-seller in mai multe limbi.

La conversation amoureuse (Actes Sud, 2000) este, dintr-un anumit punct de vedere, unul dintre cele mai bune romane frantuzesti din ultimii ani. Si asta in conditiile in care vine contra curentului.
In interviurile pe care le-a acordat, Alice Ferney a afisat un clasicism intr-un fel ostentativ, raportat la evolutiile recente ale genului romanesc. Spunind ca citeste doar romane clasice, si in special romane de dragoste precum Le Lys dans la vallée, Le Rouge et le Noir, si deplingind lipsa de atentie de care se „bucura“ aspectul psihologic in romanele contemporane, ea adopta pozitia celui pentru care modernitatea trece prin raportarea obligatorie la clasici. In cazul ei, aceasta raportare este sustinuta din plin de o complexitatea gindirii si de un talent care o ajuta sa depaseasca ceea ce ar putea parea invechit sau manierist. Valoarea, in acest caz, nu este data de alegerea unei problematici interesante, ci de modul de tratare a unor teme simple, dar eterne.
Dragostea din La conversation amoureuse este extraconjugala, ca in mai toate romanele de dragoste, insa aici personajul feminin, Pauline, nu se desparte de sotul inselat, ba chiar il iubeste in continuare, iar aventura ramine ca un moment al vietii sale care a facut-o sa se cunoasca si sa cunoasca ceea ce, de la Marivaux incoace, se numeste „la surprise de l’amour“. O simpla privire ii face pe Pauline si Gilles sa se apropie, ea, casatorita si mama a unui copil, el, in pragul unui divort. In loc sa mearga la o petrecere impreuna cu mai multe cupluri prietene, ei se intilnesc la o cafenea si ajung abia tirziu in noapte la petrecere, lasind putin timp intre ei pentru a nu da de banuit sotului si, respectiv, sotiei, care in acea seara se hotaraste sa renunte la divort. Aceasta este aproape toata actiunea, insa nu aici trebuie cautat interesul acestui roman.

Scriitoarea exceleaza in analiza sentimentelor si trairilor celor doi indragostiti, a modurilor diferite in care ei traiesc dragostea, si, mai ales, in infatisarea intorsaturilor iubirii la virsta respectiva. Acesta este, de fapt, pariul pe care il cistiga Alice Ferney: nu e vorba de clasica poveste de dragoste dintre doi tineri, ci de o pasiune aparuta la o virsta matura, cu implicatiile specifice (Pauline asteapta un al doilea copil de la sotul ei, sotia lui Gilles decide sa se impace cu el exact in seara petrecerii). Rafinamentul observatiei, importanta pe care autoarea o acorda modului in care fiecare se raporteaza la celalalt, talentul de a surprinde infinitele nuante ale feminitatii, sint tot atitea reusite pentru cea care spunea ca a dorit sa scrie „un beau roman d’amour“.

Cuvintele au un rol foarte important in aceasta poveste. Accentul este pus pe conversatie, nuantele apar la acest nivel pentru ca autoarea refuza, cum spunea un critic francez, „santajul insuportabilei autenticitati“ (M. Crépu). Jocul dragostei este un joc al seductiei, al rolurilor pe care cei doi le adopta, iar tensiunea se naste intre ceea ce era doar rol si ceea ce nu mai este jucat, universul real al fictiunii. „Autenticitatea sentimentului nu se potrivea cu purtarile care ii insotisera nasterea. Am facut pe cocheta, isi spunea Pauline Arnoult. Acum gindul asta o descumpanea. Nu putuse sa nu intre in acest rol imemorial al femeilor carora un barbat le face curte“ (p. 150). Pe de alta parte, Gilles, „vocea din alcov“ care o seduce pe Pauline, se intoarce la familia lui, insa nu uita pasiunea pe care a avut-o pentru ea, dupa cum vedem si in epilog (care poarta titlul Daca nu exista sfirsit).

Celelalte cupluri apar ca un fundal pe care se desfasoara povestea celor doi, ritmind si contextualizind oarecum nucleul epic central. Barbatii se uita la un meci de box si discuta despre sotiile lor, acestea au fiecare probleme precum maternitatea, frigiditatea sau chiar alcoolismul (obsesii recurente ale autoarei). Discutiile dintre ele si, mai ales, cele despre persoanele care nu sint de fata, au parca rolul de a arunca, prin contrast, o lumina frumoasa asupra povestii de dragoste dintre Gilles si Pauline Arnoult (oare asemanarea cu Arnoux, numele eroinei din Educatia sentimentala, este intimplatoare?).
Trebuie insistat asupra aspectului discursiv al modului in care este infatisata si chiar se deruleaza povestea de dragoste dintre cei doi. „Conversatie“ este termenul pe care il folosesc atunci cind vorbesc despre ceea ce a fost intre ei. O conversatie dusa pina la rafinament de talentul autoarei si de capacitatea acesteia de a explora nuante ale sentimentelor, fara a recurge la conventii comerciale precum pornografia. Scriitoarea este o „pretioasa“ moderna, dar nu in sensul lui Molière, ci al secolului al XVIII-lea, al lui Marivaux, de la care a ramas si termenul „marivaudage“, desemnind un limbaj rafinat, propriu exprimarii pasiunii.

Dragostea inseamna „sa iesi din tine, sa te desprinzi de tine“, spune un personaj la un moment dat si se pare ca aceasta este si credinta autoarei, care a pus in scena un Joc al dragostei si al intimplarii intr-o versiune moderna cu un mare succes de public (150.000 de exemplare vindute). La conversation amoureuse este o realizare remarcabila si o dovada ca revizitarea clasicilor poate aduce prospetime si calitate in literatura de astazi.