OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Constantin TOIU
Galeria cu vita salbatica
Editura Fundatiei Culturale Romane, Seria „Prozatori romani contemporani“, Bucuresti, 1999, 396 p., f.p.


Pentru multi dintre scriitorii perioadei comuniste sistemul politic al acelor vremi si efectele acestuia – statutul de „paria“ al intelectualului, indoctrinarea scriiturii etc. – au fost percepute ca o provocare si o revansa in acelasi timp. O literatura prolifica invadeaza piata de carte romaneasca dupa 1989 razbunindu-se, parca, pe tacerea impusa in deceniile anterioare. Incercari razlete – adevarate opere de strategie menite a invalui atentia cenzurii – fusesera deja publicate, printre ele numarindu-se si Galeria cu vita salbatica. Romanul lui Constantin Toiu a fost publicat prima oara in 1976 si reeditat in 1996 si in 1999 ultima oara la Editura Fundatiei Culturale Romane.

Un roman care din momentul aparitiei a atras atentia publicului avizat si nu numai. Insa el nu mai poate reprezenta un document de epoca pentru publicul contemporan. De altfel, aceasta nici nu pare sa fie intentia autorului. E mai mult un proces de constiinta in care personajele scormonesc trecutul, sondeaza adinc in prezentul opac; toate aceste eforturi converg in construirea unui edificiu de aparare. Impotriva cui? Intrebare fireasca ce ramine, insa, fara raspuns. Primejdia surda, frica angoasanta a personajelor se adincesc tot mai frustrant, paralizindu-le pe acestea din urma. „O mare curiozitate il stapinea: in sfirsit, nelinistea lui avea sa infrunte insasi sursa care o provoca...“ (p. 349.) Or, la finele unui traseu odiseic insumind aproape 400 de pagini, Chiril Merisor, unul dintre personajele-cheie ale romanului, nu reuseste sa elucideze misterul. Isi insemneaza intr-un caiet sugestiv intitulat Echipa cu care trecem prin lume note, observatii profunde asupra cunoscutilor sondind ca printr-un periscop lumea raspunsurilor ultime, revelatoare. Isi reciteste, ulterior, caietul la cererea unuia dintre anchetatori si descopera ca acesta era un fals. Acel nivel de adincime ii refuza orice cale de acces. Adreseaza dupa moartea sa (se sinucide in inchisoare) un ultim mesaj: „Indestructibil“. Care ar fi sensul acestui „cuvint-tare“? Si nu este o aparitie singulara; cartea abunda in astfel de semnale menite a-l trage de mineca pe cititor si semnalindu-i structura ascunsa. Tot acest plurisemantism da nastere unui discurs justificator care nu apartine numai personajelor, ci si autorului insusi.

De la un anumit moment incolo, naratiunea pare sa fi ajuns intr-un punct mort, pagini intregi au ca subiect vina, de unde si discursul justificator, fara insa a i se defini obiectul. Sa vedem in acest efort, cauza a unei acribii pline de farmec de altfel, gestul de aparare in fata unei prea mari responsabilitati precum cea reprezentata de alcatuirea unei epoci noi, raspunzatori, prin urmare, pentru generatiile viitoare? Situindu-ne in aceasta perspectiva recunoastem accente comune cu proza lui Augustin Buzura. Sau vom identifica filiatii orwelliene, chiar kafkiene, daca vedem la baza starii de angoasa o rezultanta a sistemului totalitar insusi. Toate acestea cumulate cu efecte firesti: problema alteritatii ca recul al statutului de dizident, identitatea – ca artefact si, implicit, ca avocat al apararii – pandant al scriiturii. Ceea ce retine atentia insa este modul in care personajele reusesc sa-si solutioneze vina obsedanta si sa se elibereze de ea. Dar nu sistemul politic si, cu atit mai putin, agentii prin care acesta actioneaza sint raspunzatori de aceasta din urma. De fapt, Chiril nici nu „constientizeaza“ pericolul pe care il presupune pierderea caietului pina in momentul in care prietenul sau, anticarul Brummer, il dezvaluie in toata goliciunea sa. Raspunsul nu trebuie cautat in exterior, desi tocmai fuga din sine, exilul in ceilalti intretin si propulseaza naratiunea. Personajele apar si dispar dupa puterea lor de a activa stimulii creatori ai complexului de vinovatie. Interesant este cuplul Chiril – vocea naratorului, metaforic desemnata Galeria, ocupind o pozitie privilegiata.

In repetate rinduri Chiril revine in casa veche de pe Dristorului, povestind, detaliind, retraindu-si trecutul. E un monolog interior, pentru ca naratorul nu e altceva decit un alter-ego. El isi reface o identitate in urma acestui dialog interior. Aceeasi miscare se instituie si in raportul dintre caietul sau, intimplator incredintat Galeriei, si povestirea naratorului. Prin urmare, a deveni „Indestructibil“ poate insemna a te elibera de contingentele exterioare si a-ti asuma libertatea individuala. Eliberati de complexe resimtim acea siguranta pe care ne-o da cresterea tacuta a boltei de „vita salbatica“.