Nr. 745 din 24.10.2014

On-line - actualitate
Monografie
Focus
Editorial
Actualitate
Opinii
Inedit
Informaţii
Politic
Literatură
Istorie literară
Critica literara
Memorii
Arte
Rubrici
Internaţional
 
Carmen MUŞAT
Ovidiu ŞIMONCA
Doina IOANID
Bianca BURŢA-CERNAT
Adina DINIŢOIU
Silvia DUMITRACHE
Cezar GHEORGHE
Iulia POPOVICI
Alina PURCARU
UN Cristian
Mihai FULGER
Şerban FOARŢĂ
Bedros HORASANGIAN
Cristian PÎRVULESCU
Radu Călin CRISTEA
Cristian CERCEL
Marius OPREA
Paul CERNAT
Daniel CRISTEA-ENACHE
Claudiu TURCUȘ
Bogdan-Alexandru STĂNESCU
Andreea RĂSUCEANU
Dana PÎRVAN-JENARU
Liviu ORNEA
Mihai PLĂMĂDEALĂ
Ovidiu PECICAN
Ovidiu DRĂGHIA
Observator cultural
vezi toti autorii
Translation

Acasa   |   Arhiva   |   2003   |   Iunie   |   Numarul 171   |   PROZA. Cornel Mihai UNGUREANU, Pasii sarpelui

PROZA. Cornel Mihai UNGUREANU, Pasii sarpelui

Autor: Bianca BURŢA | Categoria: | 0 comentarii
Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text
Cornel Mihai UNGUREANU
Pasii sarpelui
Prefata de Liviu Antonesei, Editura T., Iasi, 198 p., f.p.


Cornel Mihai Ungureanu a debutat editorial anul trecut cu un volum pe suport electronic – Treptele din fata casei – aparut la Editura LiterNet. De citiva ani voiajeaza frecvent in galaxia Guttenberg publicind proza si articole in Vatra, Ramuri, Mozaicul, Dilema, 22, Asalt, dar este si un asiduu internaut, colaborator al revistei Norii, redactor la Respiro, semnatarul unei rubrici saptaminale in Atelier LiterNet.
Prozatorul se misca sincron cu „spiritul vremii“. „Conectat“ la prezent, nu este insa si un prizonier al acestuia. O dovedeste volumul publicat de curind, Pasii sarpelui: actual si retro in aceeasi masura, preocupat de virtual si de real, de miraculos si de psihologie. Speculatiile, fictiunea, personajele cyber (dinpreuna cu discursul hard de rigoare), foarte à la page, sint straine acestui tip de proza pentru care cyberspatiul si lumea tehnologiei ultra(post)moderne nu reprezinta atit niste realitati miraculoase, cit realitati pur si simplu – sint implicate intrucitva in text si in poveste, insa, in orice caz, nu in firul lor se tese fictiunea, nu ele se situeaza in miezul imaginarului prozastic.

Pasii sarpelui, un mic roman construit din cinci capitole-povesti – care pot fi citite independent si, cel putin la o prima privire, intr-o ordine aleatorie, dar care concentreaza cam aceleasi destine, situatii, simboluri, vazute de fiecare data dintr-o perspectiva schimbata – releva reale disponibilitati de a recupera structuri prozastice oarecum compromise in literatura romana a ultimelor doua decenii. Textul devine din nou mai simplu, se reincarca acum cu substanta semnificanta, se reataseaza de extratextual. Pasii sarpelui sta sub zodia reabilitarii (general)-umanului, a povestii si a simbolului. Asupra fericitei reintoarceri la poveste atrage atentia si Liviu Antonesei in prefata, situind cartea in contextul novator al prozei de dupa aventura textualista si postmodernista, printre scrierile unor autori – majoritatea ieseni – ca Alexandru Vakulovski, Lucian Dan Teodorovici, Florin Lazarescu, Jean Lorin Sterian, Dan Lungu, Gabriela Gavril, Dorin Spineanu, Petru Cimpoiesu sau Constantin Arcu. Reintoarcerea la poveste, noteaza Liviu Antonesei, „nu se produce in descendenta «balzacianismului» cvasi-general al generatiilor dintre 1950 si 1970, ci in aceea, minoritar reprezentata in proza noastra postbelica, care trece prin Flaubert, Dostoievski, Joyce, Faulkner, Henry Miller si nenumarati prozatori sud-americani. Ba chiar si prin fantasticul lui Eliade, miraculosul doctorului Voiculescu, al lui Baconsky ori Banulescu“ (pp. 5 si urm.).
Cornel Mihai Ungureanu se intoarce cu adevarat la cotidianul mustind de povesti, la viata neliteraturizata pe care o salveaza de banalitate viziuni din lumi miraculoase. Lumea din Pasii sarpelui este una retro, de citadini intorsi – chiar daca doar in vacanta – la sat, unde regasesc savoarea povestirilor „de pe vremuri“ spuse de batrini hitri si sfatosi. Dialogurile personajelor curg firesc, fara note false, prozatorul stie sa surprinda oralitatile, echivocurile colocviale, subintelesurile din fraze neduse pina la capat. Dialogul conduce aproape intotdeauna la rememorare si, deci, la poveste. De fapt, la Poveste ca arhetip, ca mod de existenta.

Nu prin varietate, nu prin inventivitate, printr-o anecdotica neobisnuita exceleaza Pasii sarpelui. Frumusetea si ingeniozitatea cartii vin din faptul ca prozatorul stie cum sa creeze iluzia ca o poveste veche (in fond, o Poveste) depanata de mii de ani in literatura este altceva, un scenariu necunoscut. „Povestea“ (actualizata prin „povesti“ mai concentrate ori mai intinse) reface scenariul arhetipal al erosului originar, edenic; ea nu insumeaza intimplari, ci simboluri. Lui Al si Anei, Lui Florin si Tainei nu li se „intimpla“ aproape nimic de-a lungul cartii, evenimentul esential, imposibil de narat, este pentru ei descoperirea unui eros orginar, aproape cast si, deopotriva, descoperirea mortii ca intimplare a cotidianului imanent si, in acelasi timp, a cosmicului. Cotidianul e aici ambivalent, e lumea lui Gartofan, a lui Micotiru, a lui „nea Patrascu“ ori a Petrei, dar si aceea a bizarului „nea Petre“, aparitie fantomatica, venit in „misiune secreta“ – zice el – ca un drumet care cere adapost intr-o noapte de iarna, in casa unui gospodar unde o batrinica tocmai trage sa moara. In noaptea in care bunica Anei se stinge, intr-un pod incarcat cu obiecte vechi si inutile, Al si Ana contempla doua prezente ciudate: „Erau doi. Doi copii. Cu bratele mici si grasute incolacite in jurul gitului celuilalt, dormeau zimbind unui univers aflat pe o alta treapta de puritate, numai de ei stiut. Erau blonzi si pareau gemeni. Abia atunci vazu aripile mici ce le rasareau din spate [...] Coborira [...]. Asternuturile miroseau a busuioc si, ajuns sub plapuma, Al crezu ca-i in rai. O auzi scotindu-si rochia in intuneric, apoi o simti, calda, linga el“ (pp. 17 si urm.). Din realul simplu dar accesibil, personajele plonjeaza intr-o irealitate care nu mai e doar aceea a viselor, a viziunilor din inconstient, naratiunea („realista“ pina la un punct) intra intr-un tunel ocult, intr-o zona a realismului magic. La sfirsitul cartii, Al si Ana dispar definitiv, prin dematerializare, in podul vechi, cu ingeri.

Celelalte personaje, prin contrast (cuplul Florin-Taina mai cu seama, minat de prezenta serpeasca a Lidiei, o naluca) nu parasesc registrul realist, materialitatea supusa disolutiei.
Este, poate, un pic tendentioasa metamorfoza (prin eros) a umanului in angelic. La fel si simbolul – foarte transparent – al sarpelui. Desi se preteaza in mod evident unei lecturi mai subtile, interesate de „tehnica“, de mecanismele textuale, de simetrii si asimetrii, Pasii sarpelui curge intr-un regim al simplitatii suverane. Cartea induce o senzatie de mister tocmai pentru ca nu implica incifrare, naratiune dificultoasa, simbolistica ambigua. Misterul sta, altfel spus, in evidenta – greu de definit – a unei anumite atmosfere.

 
 
 
Cele mai citite articole
Adversarul lui Victor Ponta: PSD
Idealuri în descompunere
Despre Klaus Iohannis, Republică şi calmul valorilor
Cehov (+1904) la 2014
Viorel Hrebenciuc, PSD şi alegerile prezidenţiale
Cele mai comentate articole
Idealuri în descompunere
Adversarul lui Victor Ponta: PSD
Viorel Hrebenciuc, PSD şi alegerile prezidenţiale
Cehov (+1904) la 2014
Lublin. Identităţi, colective și artă românească
Cele mai recente comentarii
Apreciere
@van kiparos
"Idealuri in descompunere"
icr
@Petre Grigorescu
 
Parteneri observator cultural
qedfilmul