OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dora PAVEL
Agata murind
Editura Dacia, Colectia „Biblioteca Dacia“, Seria „Micul roman“, Cluj-Napoca, 2003, 284 p., f.p.


Intr-un oras de provincie, din cauza unor alunecari de teren, s-a luat decizia mutarii osemintelor dintr-o aripa a cimitirului. Un pretext macabru pentru ca treizeci si doi de oameni, „proprietarii“, sa fie adunati intr-un hotel pentru ceva ce se anunta ca un fel de experiment. In aceasta intilnire stranie si in aceasta izolare morbida se confrunta si se dezleaga povesti si mistere, se intilnesc mortii si viii: „chiar in clipa urmatoare «a vazut» pur si simplu, uluit, un miros taios de frunze mucede si lemn putred escaladind pervazul ca un hot, navalind in incapere, un miros «vizibil», daca se poate spune asa, dind ocol si coagulindu-se imediat intr-un fel de trup fusiform pe care ar putea jura ca-l simtise fizic aplecindu-se asupra lui, da, acel trup cit se poate de viu, moale, volatil! Atunci, pentru prima oara de cind se afla aici, i se paru ca desluseste prin intuneric, limpede ca printr-o sticla lustruita, mumiile si capetele dezghiocate din pamint, fetele scuturate de tarina si rasfrinte spre cer ale celor treizeci si doi de defuncti, pentru deshumarea carora venisera, respirind si ei, dar suierat, scurt si astmatic, linga trupurile si capetele lor, ale rudelor din hotel de data asta, la fel intoarse catre cer, cu fata la cer, insa doar adormite“ (p. 30-31). Apropierea nu este fortata, cei treizeci si doi de vii au venit la chemarea celor treizeci si doi de morti, ca intr-un fel de transa. Erau in aceasta stare, traind niste vieti false, inca de cind se intimplasera mortile respective. Un fel de morti vii, de spectre. Chemarea a avut loc insa nu pentru a rupe legaturile, ci pentru a le reafirma.

„Micul“ roman al Dorei Pavel se deschide cu o sedinta de terapie si se incheie intr-o nota de meditatie asupra... senzatiei. Senzatia mortii, corporalitatea, erosul, scriitura se infasoara intr-un soi de febrilitate a povestirii, rezolvate pe alocuri in stilul unui roman politist ale carui ite se desfac una cite una. Este insa doar o iluzie, caci nimic nu este rezolvat sau „simplificat“ pina la capat. Mortii coabiteaza cu viii, prezentul cu trecutul, constiinta cu senzatia. Detaliile si povestea „curg“ prin scriitura Augustei, sora Agatei-murind. Augusta rescrie lumea din amintiri si din detalii surprinse mereu numai cu coada ochiului. La un moment dat, ea trebuie sa infrunte stafiile cu care a coabitat de la copilarie pina la maturitate. Numai ca modul ei de a actiona nu este unul „normal“; Augusta intra si iese din incaperi doar cu spatele, priveste lucrurile doar dintr-o parte, le infrunta doar in scris (scrisul ca terapie…), are o relatie speciala cu sora moarta (aceasta moare de fapt in fiecare zi), diverse aventuri erotice si traieste o dragoste imposibila pentru doctorul care o trateaza. Augusta, inainte de orice, este un om care simte: „Uneori, e-atita pustietate aici, ca-mi vine sa urlu, si oamenii atit de diformi, ii aud neincetat respirind linga mine atit de dizarmonic, ii aud chiar si prin pereti cind traversez coridorul, hotelurile astea parca au pereti din carton, un carton patat, transpirat si cleios, si chiar cind ma retrag in camera rasuflarile se disting de parc-ar fi lipite pe carton, parca fiintele adapostite ar atirna pe pinza, pe cealalta parte, aveam adesea senzatia asta in galerii, ca tablourile se onduleaza, se umfla si se resorb intr-ascuns ochiului meu s…t, pinzele unduiau, dar numai cele care arborau figuri umane, de parca toti acei oameni desenati respirau prin porii pinzei s…t“ (p. 44).

Daca invata ceva, Augusta invata ca se poate merge foarte bine si cu spatele, ca poti vedea lumea si cu coada ochiului, ca iti poti iubi sora moarta ca si cum ar fi simultan in viata si murind, ca nu este nimic vinovat in aspiratia catre puritatea (vinovata) a senzatiei…