OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Edgar REICHMANN
Denuntatorul
In romaneste de Andriana Fianu,
Editura Hasefer, Bucuresti,
1998, 206 p., 14000 lei


Stabilit la Paris in 1957, Edgar Reichmann e in prezent cronicar literar la cotidianul Le Monde si la revista L’Arche. Denuntatorul (Le Dénonciateur), primul dintre romanele sale, apare acum in traducere in limba romana.
Destinul autorului – exilul – coincide cu cel al personajului-narator. Ariel Goldman e de mai multe ori exilat: prin nastere, el apartinind natiei ratacitorilor, prin fatalitatea istorica – un exilat in propria tara, odata cu venirea la putere a regimului comunist in Romania – si un exilat „de bunavoie“ la Paris, libertatea fiind dobindita insa cu un pret tragic, care ii marcheaza intreaga existenta: denuntul.
Dublul sens al cuvintului „denuntare“, asa cum apare el ca motto in prima parte a cartii („1. – Actiune care inseamna ca un tratat, un contract a incetat de a mai fi in vigoare. 2. – Acuzare, dezvaluire facuta unui magistrat, unei autoritati, unui superior.“) constituie cheia romanului. In fond, dupa dezvaluirea planurilor lui Sasa Weinberg, legatura lui Ariel Goldman cu aceasta lume se rupe iremediabil. Exilul parizian nu face decit sa continue si sa confirme calea aleasa de personaj inca din tara.

Desfasurat pe doua planuri temporale – „rama“ o constituie existenta pariziana a lui Ariel Goldman, redactor la o revista iudaica, Circonstances, care culegea „noutati senzationale despre soarta evreilor in democratiile populare“ – romanul oglindeste existenta unui grup de tineri evrei din Romania anilor ’50 si a profesorului lor, Aldebert, supusi persecutiilor regimului comunist. Peste ani, Ariel Goldman se trezeste pus in situatia de a scrie in revista Circonstances despre o stire gasita in Informatia Bucurestiului, care relateaza incercarea de hold-up si condamnarea la moarte a fostilor sai prieteni, Sasa Weinberg, Simon si Natalia Trost desi, o stie bine, sentinta se datoreaza denuntului sau cu care si-a platit viza pentru Franta. Numele revistei nu e intimplator: totul a fost pentru erou o chestiune de circumstante, pentru care insa alte circumstante se razbuna; rememorind amanuntele existentei sale bucurestene, personajul isi re-construieste identitatea. Naratiunea e ea insasi un denunt. Un auto-denunt, prin care el spera sa exorcizeze trecutul. Acest lucru reiese din paginile de analiza a tulburarilor de constiinta ale eroului: „Strain pretutindeni, prizonier al unor concepte perimate, ma agatam zadarnic de peretii alunecosi ai oricarei realitati noi. De fiecare data cind gasesc de ce sa ma agat, flacara timida a unei alte constiinte incepe sa tremure. Doua adevaruri, ambele autentice, ma stapinesc. Am incercat sa le depasesc, fara sa reusesc. In aceasta incertitudine rezida, poate, libertatea sau nimic altceva decit o perpetua fuga dincolo de frica.“

Tonul patetic (poate excesiv declarativ) ca si obsesia vinovatiei si a indoielii amintesc de existentialistii francezi. Intreaga situatie narativa (intimplarea „reala“ din care se inspira intriga romanului, universul totalitar insusi) pare un pretext pentru a scoate la lumina drama existentiala a lui Ariel Goldman care, inainte de a fi exilat sau anticomunist, este evreu; drama ce a incetat sa fie individuala inca din momentul nasterii. Vinovatia personajului nu e circumstantiala, ci ancestrala: „Eram vinovat ca ma nascusem intr-o familie bogata, care vara pleca la Kronstadt, vinovat ca supravietuisem familiei si atitor altora; de a fi revenit printre cei vii dupa ce atinsesem frontierele marilor ceturi“. Pina si esecul personal – despartirea de Nicole – nu vine decit in continuarea ei.
Finalul nu e decit o invocare a arbitrariului existentei ca premisa a supravietuirii; speranta se refugiaza intr-un timp al indeterminarii, deci al posibilului: „…stiu ca intr-una din aceste zile, aceste zile si nu altele, indiferente si reci, se va produce o minune. Atunci sint cuprins de o mare tandrete, iar mila mea fata de mine si fata de ceilalti se transforma in bucurie, stiind ca intr-una din aceste zile poate…“