OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Felicia MARINCA
Jurnal absurd (1953-1987)
Postfata: Ion Balu, Editura Punct, 2001, 228 p., f.p.

Felicia Marinca scrie simplu, dezinvolt, sincer, cu seriozitatea si uitarea de sine ale celui care crede in joc, in nastrusnicii copilaresti, in fictiune, in cartea plasmuita/citita cu pasiune. In raspar cu „eticheta“ literara (in dublu sens!) ce-si subordoneaza aproape invariabil particula „post-“, Jurnalul absurd se (auto)defineste ca un roman „retro“, purificat de orgoliile estetismului, marcat de ambitia coboririi in miezul vietii banale, cotidiene si, in subsidiar, ca un experiment psihologic – ca un voiaj verosimil (deloc „absurd“, cum anunta titlul!), coerent si mai ales nostalgic intr-un paradis pierdut: copilaria lecturii:
„(...) scriitoarea Florica nu mai ramasese macar cu un exemplar din recenta ei carte. Si cum era sa ramina cind i-a cerut-o si portarul? (...) Si asa a ramas cu un exemplar jegos pe care face corecturi si adaugiri. Exemplarul arata ca un maculator. La fel arata si cel daruit familiei. Asta cel putin are mai toate filele innegrite de sublinieri, interjectii, nu lipsesc adnotatiile pline de reprosuri, de genul: «Nu-i adevarat», «Ce-i asta?»“ (p. 7).
Personajul-cheie al romanului, ramas cu discretie intr-o zona de penumbra, este astfel un cititor ideal, dispus sa lase in urma viteza, ritmul trepidant al strazii, al existentei computerizate, spre a se cufunda – epicureic – in voluptatea lecturii, a interiorului: „Toti citesc pe fuga o stire, o pilula, pe strada, in metrou... Seara, la veioza? Poate unul la zece mii, si acela cu pretul nesomnului“ (p. 6).

Pledoarie in favoarea lecturii si a sensibilitatii (uneori putin cam fastidioasa, ce-i drept, si frizind tezismul), romanul Feliciei Marinca – o homeopatie sui generis axata pe risul stenic, debordant – este, in felul sau, o replica la inconfortul, nelinistile, spaimele, spiritul maladiv si obsesiile existentialiste si absurdiste. O replica nu atit livresca si estetizanta, cit, in primul rind, umana, spontana, moderata in patetismul sau. Utopista, scriitoarea Florica Rogin – personaj si voce naratoriala, intr-o destul de vioaie alternare a planurilor textuale – se obstineaza in a pune sub semnul intrebarii continutul cuvintului „absurd“, cu tot ceea ce implica acesta: imposibilitatea comunicarii cu Celalalt, criza identitatii, situarea tragica in fata „zidului“ (in sens sartrian), sentimentul inutilitatii, „greata“... Dogmatismului, rigiditatii, infernului cotidian, agitatiei, recluziunii, scriitoarea Florica le opune o strategie a evaziunii prin ris, prin ludic, prin reversie si o etica a rezistentei stoice in fata suferintei:
„Nu, nu voi scrie. E infernal sa scrii despre un cutremur. A scris destul presa. (...) Sa scriu despre forta de rezistenta a unor oameni in fata suferintei. Nu. Aceasta o poseda numai spiritele superioare. Risul si gluma nu trebuie sa fie lasate doar pe seama mediocrilor. Tipetele si vaicareala prelungite nu-s totdeauna cele ce exprima durerea. Stoicismul, tacerea au spus intotdeauna mai mult. De-aceea risul e preferabil plinsului, chiar si in fata mortii“ (p. 195).
In romanul Feliciei Marinca, personajul principal nu este timpul, cum sustine Ion Balu in postfata. Sau, in orice caz, nu timpul istoric, conventionalizat, orwellian, nu acela „lipsit de rabdare“ care ii preocupa atit de mult pe scriitorii „obsedantului deceniu“. In falsul jurnal al Floricai Rogin, deceniul dogmatic, epoca ceausista sint repere cronologice inselatoare, mai mult cadre largi de fundal, pretexte pentru meditatii atemporale asupra artei (autoarea romanului este si artist plastic) sau asupra sufletului omenesc ori pentru solilocvii lirice prelungite, unele dintre ele destul de diluate: „Aerul e foarte greu de pictat. Vazduhul? Ozonul? Unii pictori au reusit. Au pictat aburii. Infernului. Asta incerc eu acum. Sa pictez ingerii care zboara prin Infern“ (p. 62-63).

Autoarea il citeaza undeva pe Preda, cu formula deja banalizata despre timpul care „nu mai are rabdare“, dar intr-un context care arata clar ca timpul Jurnalului absurd – subiectiv, particular – e, de fapt, un contra-timp in raport cu evenimentele epocii:
„Brusc, fosta studenta, Florica, isi aminteste de sedinta de sindicat; timpul se dilatase si se contractase deodata; atunci avea timp si nu sta sa scrie, acum scrie, vai, timpul, dar timpul nu-i mai ingaduie, timpul, vorba unui mare scriitor, «nu mai are rabdare»“ (p. 55).
Timpul Jurnalului absurd este acela al unui Bildungsroman. La fel si finalul (un mic secret al scriitoarei Florica, o poveste sentimentala „cu happy-end“), care ne aminteste – inca o data – de lecturile copilariei si de o copilarie a lecturii: simpla, pasionata, anulind distanta dintre alteritati printr-o candida incredere in mirajul si posibilitatea identificarii.