OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Florin SLAPAC
Jucaria
Editura Paralela 45, Colectia „80“, Seria „Proza“, Pitesti, 2000, 200 p., f.p.


Romanul Jucaria a aparut initial – aflam de pe ultima coperta – in 1989 (la Editura Dacia, Cluj-Napoca), ceea ce justifica, in cazul de fata, ca si in atitea altele, forma alegorica, discursul aluziv, lectura cu „cheie“. Dincolo de aceasta (prima) impresie, cartea are o scriitura sofisticata si – pe masura ce inaintezi cu cititul – surprinzatoare prin varietatea registrelor stilistice si prin savoarea limbii. Caci avem de-a face, realmente, cu o carte de virtuozitate in materie lingvistica, o „jucarea“ (nu fara miza!) in buna traditie a „balcanismului“ nostru literar. Cele citeva referinte critice de pe coperta a patra – superlative fara exceptie (semnate Irina Petras, Bogdan Ghiu, Mihai Dragolea) indreapta atentia catre un asemenea „orizont de asteptare“, marcind traseul cu dublu sens care leaga „istoria“ si „discursul“, savoarea limbii, performanta tehnicilor epice, dar si noutatea adusa in seria genului: adica deplasarea accentului de pe „subiect“ (conventii romanesti, in genere) pe scriitura insasi. Aceasta scriitura care invadeaza, subtiaza trama epica, textul care creste in bucle de limbaj il fac, probabil, pe Bogdan Ghiu sa impinga „asteptarile“ cel mai departe: „De la care (de la Florin Slapac, n.m.) asteptam, inca si inca o data, ceea ce ne-a oferit si acum: totul“.

Dupa lectura efectiva (calitatea paginilor creste din ce in ce mai mult – punct remarcabil – pe parcurs, o data cu schimbarea registrelor), se retine o anumita „dualitate“ a cartii, concentrata de altfel, in chiar semnificatiile titlului. „Jucaria“ trimite, pe de o parte, la tipul de scriitura, ca avertisment la adresa parabolei cu tilc, a textului cu subtext, dar si a textului ca arta de limbaj (ce sfirseste prin a acoperi subtextul), iar pe de alta parte, functioneaza ca cifru la nivelul „subiectului“, al inscenarii mai mult sau mai putin epice. In interiorul „istoriei“, imaginea soldatului-marioneta, a manipularii absurde a oamenilor, a deriziunii razboiului sint tratate cu regularitate: „Din cauza privirilor fixe, a miscarilor rigide, a muteniei, multi aveau aerul unor marionete ponosite, pe cale de a se destrama“ (p. 96). Totul subsumat exercitarii puterii – la fel de mecanice pe cit de aleatoare – de catre un „colonel Albert“, „general K“ sau „Sef de Post“ absolutist. Iata, in acest sens, si o „mise en abyme“ a motivului: „Pe terasa bitiia un balansoar, iar in el, cu cizmele odihnind intr-un bine ales punct de suspensie, bitiia Seful de Post care, scarpinindu-si spinarea cu o tepusa speciala [...], manevra cu dreapta, cu placere si dexteritate, o intreaga armata de lemn, in miniatura“ (p. 103). Pentru un astfel de sef suprem, pentru recucerirea Coloniei si atasarea ei la Metropola, soldatii executa cu teroare „instructia tactica“ dictata, razboiul impus sau, dupa caz, mesteresc figurine de lemn pentru colectia personala a sefului. Intr-un soi de permanent carnaval negru, „pus“ si el „in abis“, cu stralucire (limbaj suculent, inventie onomastica, joc si inventie de cuvinte), soldatii ii ofera Sefului de Post, de ziua lui, un „spectacol papusaresc“ (pp. 113-140).

In legatura cu registrele stilistice care se impletesc in textura cartii, ar mai fi de notat, lasind de-o parte alegoria grotesca a jocului de-a puterea, prezenta unui personaj (autobiografic, probabil), Alexandru, ce introduce o voce meditativa, evocatoare, a memoriei personale (pagini fabuloase ale memoriei „involuntare“, imagini ale copilariei, ale mamei – Mumi – si tatalui). Acestea contrabalanseaza fictiunea „belicoasa“ si alegorica, intr-o scriitura polifonica, cu foarte multe vibrato-uri poematice (v. inserturile de natura). Inchei cu unul dintre pasajele descriptive, pline de poezie: „Cei cazuti in capcana amintirilor se prabuseau impietriti in somn. Umbra lor parasea tiptil alinierea defectuoasa indreptindu-se tiris spre orizontul otelit, cascat ca o gura de lup care vomita fulgi nemistuiti. Vintul incerca sa dea caii peste cap. Dintii lor albi luceau amenintator in bataia flacarilor razlete. Troienele coplesitoare apasau drumul: capacul unui cosciug mesterit la repezeala. Din tainitele pamintului rasareau pe alocuri colti de piatra. Colti de mamut. Frigul insemna fruntile crispate. Florile de gheata ale rasuflarilor sfredeleau aerul“ (p. 95).