OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

George ORWELL
Zile birmaneze
Traducere si note de Gabriela Abaluta,
Editura Polirom, Seria „Clasicii modernitatii“, Iasi, 2003, 336 p., f.p.


In romanul din 1934 al lui George Orwell, zilele birmaneze sint incendiare. Lumina este cruda, orbitoare, culorile sint tari, caldura este insuportabila. Iar oamenii se impart in doua categorii: albi si negri – colonizatorii si colonizatii. Primii sint o mina de oameni, pukka sahib-ii, rasa superioara ce trebuie sa respecte un cod foarte simplu in relatiile cu localnicii, „cele cinci fericiri supreme ale unui pukka sahib, si anume: Mentinerea prestigiului; Mina forte (fara manusi de catifea); Noi, albii, trebuie sa fim uniti; Da-le un deget si-ti vor lua toata mina; si Esprit de corps“ (p. 224). Lumea din Zile birmaneze este construita in cercuri care se cuprind unul in celalalt: in centru se afla exclusivistul Club European, inconjurat de oraselul Kyauktada cu bazarul, colibele lui si mizeria lui; vin apoi jungla, Birmania, Imperiul, restul lumii si undeva, izolata in amintirea exilatilor englezi si in fantezia localnicilor, se afla Anglia.

Lumea se va invirti in perfecta ordine atita timp cit pukka sahib-ii si servitorii lor nu se amesteca, atita timp cit fiecare isi cunoaste locul si il dispretuieste si il uraste pe celalalt, fatis (ca englezii) sau pe ascuns (ca birmanezii). In Zile birmaneze, de la acesta schema „simpla“ lucrurile se complica, in special pentru James Flory. Personajele „albe“ ale lui Orwell sint niste degenerati. Ei au venit in Birmania sa se imbogateasca, sa jefuiasca, sub pretextul civilizarii si al salvarii uneia dintre cele mai vechi civilizatii ale lumii. Dar misiunea lor se dovedeste a nu fi una usoara. Asa cum remarca ironic Orwell, in fata ostilitatii localnicilor, cele doua instrumente de conducere ale colonizatorului englez sint codul „celor cinci fericiri supreme“ si alcoolul.
Societatea engleza din Kyauktada are cultul alcoolui (intrucitva justificabil, de altfel, pe un tarim strain si ostil). Cea locala – cultul intrigilor si al ambitiilor politice ascunse. Un alb nu se poate amesteca in afacerile localnicilor: ii poate scadea prestigiul si poate deveni vulnerabil in fata pericolelor locale. Vicleanul, maleficul si obezul U Po Kyin, care de mic a inteles ca cea mai buna cale de parvenire este traiul parazitar si ipocrit pe spezele britanicilor, vrea sa-l distruga pe doctorul Veraswami. Motivul? Popularitatea in crestere a cinstitului si loialului doctor printre conationali si printre britanici. Miza? O lege care permite intrarea unui autohton in exclusivistul Club European.

Iar sansele doctorului de intrare in Club le depasesc pe cele ale lui U Po Kyin. Impedimentul? Doctorul Veraswami este prieten cu James Flory, ceea ce face ca o parte din prestigiul englezului sa se rasfringa si asupra prietenului birmanez. Solutia? Ca sa-l distruga pe doctor, U Po Kyin trebuie sa distruga – indrazneala suprema si extrem de riscanta pentru un supus de rang inferior al Coroanei britanice – un pukka sahib.
Flory este, desigur, un pukka sahib care respecta, cel putin o perioada si in public, codul de conduita al colonizatorului. A venit in Birmania pentru a face avere. Bea mult, in tinerete a avut numeroase aventuri, are servitori negri pe care ii mai loveste din cind in cind, are o metresa birmaneza pe care a cumparat-o de la parintii ei si mai are o exploatare forestiera in jungla. Exista, insa, si lucruri care il deosebesc de ceilalti: un semn din nastere care ii deformeaza obrazul, faptul ca ii plac cartile si ca in singuratatea exilului a capatat o constiinta si un prieten localnic, pe doctorul Veraswami. Si mai ales dorinta de a nu se mai preface, de a vorbi cu adevarat, de a fi inteles si aprobat in convingerile pe care ceilalti membri ai Clubului European le califica drept bolsevice. Cu alte cuvinte, la cei treizeci si cinci de ani ai sai, James Flory trece printr-o criza a virstei mijlocii. Este momentul in care Elizabeth Lackersteen isi face aparitia in Kyauktada.
Elizabeth este o tinara de douazeci si doi de ani, orfana, saraca si in cautare de un sot cu stare. In plus, ca un fel de merit personal, uraste intelectualii si artistii. Cu alte cuvinte, este o fata cu capul pe umeri, draguta, cu atit mai atragatoare cu cit, la sosirea in Kyauktada, este singura femeie alba nemaritata din regiune.

James Flory are convingerile lui, Elizabeth Lackersteen este o „anti-intelectuala“ convinsa. Nimic bun nu poate iesi de aici, desi amindoi se straduiesc. Din punctul ei de vedere, este relativ simplu: cum nu prea are din ce alege, iar prima impresie despre Flory este favorabila, lucrurile par a urma un fagas previzibil, ce duce la casatorie. Flory ii apare ca un erou: o salveaza de niste bivoli inofensivi, dar Elizabeth de unde sa stie ca sint animale domestice, daca este prima ei vizita in acest tinut atit de ciudat si de salbatic? Apoi, din cind in cind, Elizabeth este dezamagita de el, il dispretuieste, il ocoleste cu oroare, i se pare un om slab, neadaptat, care se imprieteneste cu acele fiinte necivilizate si salbatice care sint localnicii si se expune unor situatii nedemne de un pukka sahib. Desi este de putin timp in Birmania, Elizabeth a inteles perfect situatia, aceasta este pentru ea ordinea naturala a lucrurilor. Cind Flory ii declara candid: „Daca luam lumea in ansamblu, este o excentricitate sa fii alb“, ea ii raspunde contrariata: „Ai niste idei intr-adevar caraghioase!“ (p. 144). Discursurile lui i se par „nesanatoase“. Din cind in cind, Flory mai impusca un leopard, mai salveaza membrii Clubului European de furia localnicilor si atunci intra din nou in gratiile capricioasei Elizabeth. Cind cade de pe cal, cade si in dizgratia fetei. Este, de altfel, o relatie impotriva naturii: cind Flory deschide gura ca sa o ceara de nevasta, Kyauktada este lovita de un cutremur. Ocazia este pierduta pentru totdeauna.

Pentru Flory, lucrurile sint mai complicate: el vede in Elizabeth salvarea lui. Salvarea de el insusi, de tineretea irosita, de dragostea amestecata cu ura pe care a capatat-o pentru acest tinut strain si cu care nu stie ce sa faca. In reveriile lui, Elizabeth este asociata cu plimbari solitare, cu lungi confesiuni si conversatii, cu un camin curat si confortabil si cu un... pian. Pianul si Elizabeth reprezinta serenitatea, Anglia in care stie ca nu se va mai intoarce niciodata: „Noi, englezii din Indii sintem intotdeauna priviti ca niste tipi plicticosi. Si chiar sintem plicticosi. Dar nu putem altfel. Stii, exista in noi... cum sa spun eu... un demon care ne imboldeste sa vorbim. Purtam in noi o povara de amintiri pe care dorim s-o impartim cu cineva si, dintr-un motiv oarecare, nu reusim asta niciodata. E pretul pe care il platim pentru ca am venit in aceasta tara“ (p. 211).
Romanul lui George Orwell este pe cit de insinuant si fermecator, pe atit de incomod: ne vindeca de nostalgii orientale si de doruri „exotice“ si, in acelasi timp, se strecoara in constiinta noastra si nu ne mai da pace. Plasticitatea descrierilor, sentimentul instrainarii, al ratarii si ironia muscatoare fac din Zilele birmaneze o scriere la fel de reusita, chiar daca mai putin faimoasa decit 1984 si Ferma animalelor.