OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Haruki MURAKAMI
Padurea norvegiana
Traducere si note de Angela Hondru, Editura Polirom, Colectia „Biblioteca Polirom, Proza XXI“, Iasi, 2002,
378 p., f.p.


Am inceput lectura romanului Padurea norvegiana de Haruki Murakami impins de curiozitatea descoperirii unei scrieri exotice si individualiza(n)te, asemenea culturii din care provine autorul. Spre surprinderea mea insa, am descoperit o mostra de literatura americano-europeana ce nu aminteste decit, eventual prin numele personajelor si al locurilor, de spatiul literar nipon. Sa fie oare din cauza admiratiei, deschis marturisite de Murakami, pentru scriitorii americani? Sau sa fie o tendinta de „globalizare“ a literaturii? Sau, pur si simplu, aderarea la canonul literaturii universale sa se faca si printr-un mimesis al operelor (deja canonizate) europene si americane? Poate cite putin din fiecare.
Este de mirare, totusi, ca Murakami nu a simtit nevoia sa exploateze propriul sau filon cultural, asa cum au facut-o, de exemplu, marii romancieri sud-americani. Sau ma gindesc la modul in care a stiut sa surprinda/ pastreze europeanul Eliade spiritul indian in Maitreyi, in vreme ce Murakami procedeaza exact in sens invers: autohtonul se „instraineaza“ prin abandonare. Privit din aceasta perspectiva, pentru un cititor familiarizat cu romanul-confesiune european si/sau american, cartea lui Murakami nu ofera surprize notabile.
Eroul cartii, Toru Watanabe, se afla intr-un avion ce merge in Germania. Melodia formatiei Beatles Norwegian Wood (un laitmotiv care da si titlul romanului) declanseaza in mintea tinarului procesul de rememorare a unor evenimente ce avusesera loc cu optsprezece ani in urma, pe vremea cind era student.

Evenimentele se desfasoara ca intr-o lunga confesiune ce se transforma, frecvent, in discurs analitic: „De aceea ma apuc sa astern totul pe hirtie. Eu ma numar printre aceia care nu inteleg pina cind nu scriu“.
Marcat de sinuciderea prietenului sau, Kizuki, Toru traieste sub apasarea unui „gol urias“ ce se transpune in cuvinte astfel: „Moartea nu se afla la polul opus vietii, ea face parte din viata“. Aceasta sintagma constituie elementul generator si ordonator al trairilor eroului. Prietenia dintre el si Naoko, iubita lui Kizuki, se transforma treptat in dragoste. Naoko sufera o depresie in urma careia este nevoita sa se interneze intr-un sanatoriu.
Ramas singur, dupa numeroase experiente sexuale, Toru o intilneste pe Midori (poate cel mai interesant personaj sub aspectul constructiei), o tinara dezinvolta, exuberanta, predispusa la experiente inedite. Watanabe oscileaza intre iubirea pentru misterioasa Naoko si iubirea pentru vitalista Midori. O viziteaza pe Naoko la sanatoriu, ducind cu sine Muntele vrajit al lui Thomas Mann (!); aici o intilneste pe Reiko, protectoarea lui Naoko. Dupa cea de-a doua vizita, hotaraste sa o paraseasca pe Naoko pentru a ramine cu Midori, dar afla printr-o scrisoare de la Reiko ca Naoko s-a sinucis. Urmeaza o lunga ratacire psihica si fizica a lui Toru, intrerupta de prezenta neasteptata a lui Reiko. Experienta erotica din final a acestora aduce deopotriva eliberarea de spaimele trecutului si trezirea la viata.

Sfirsitul oarecum ambiguu al romanului il arunca pe Toru Watanabe intr-o noua ceata existentiala: „Unde eram? Habar n-aveam. [...] Continuam sa o strig pe Midori din inima acelui abis nemarginit“.
Desi usor ezitant (mai ales inceputul), pe alocuri redundant, uneori tautologic, Padurea norvegiana se remarca prin complexitatea personajelor, prin epicul sustinut (este folosita tehnica replay-ului), prin umorul fin si bine dozat.
In concluzie, i-a lipsit foarte putin lui Haruki Murakami – altminteri, un scriitor cu posibilitati peste medie – pentru a crea o capodopera. Chiar daca reteta a fost insusita si corect aplicata…