OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ioana DRAGAN
Povestile Monei
Editura Atlas, colectia „Tineri prozatori“, 1999, Bucuresti, 208 p., f.p.


Intr-un articol din Romania literara nr. 29/1998 intitulat Debuturi premiate, Gabriel Dimisianu remarca certa vocatie de prozator a Ioanei Dragan. Pe buna dreptate am spune, deoarece volumul de proza scurta Vietati si femei (1997) cu care tinara scriitoare patrunde in lumea literara a atras in mod extrem de favorabil atentia criticii, acordindu-i-se un an mai tirziu premiul revistei Tomis si, tot atunci, premiul de debut in proza al Uniunii Scriitorilor din Romania.
Povestile Monei continua temele principale ale volumului de debut – diferitele obsesii (in acest caz problemele legate de vedere si de purtatul ochelarilor), introspectia, aspectele insignifiante sau teribil de obisnuite ale realitatii inconjuratoare, abundenta detaliului, personajele, in special feminine, care actioneaza minate de un psihic labil – intr-un stil rece care ne dezvaluie faptele cu mare rapiditate, alunecind usor in descriere atunci cind prozatoarea isi noteaza evenimentele petrecute in jurnal.

In ceea ce priveste genul literar abordat, anume povestirea scurta, Ioana Dragan da dovada de un conformism canonic evident. Bine inradacinate in real, dominanta generatiei nouazeciste din care autoarea face parte, povestirile care alterneaza aproape permanent cu paginile de jurnal respecta tiparul bine cunoscut: dimensiuni reduse, personaje marginale care graviteaza in jurul Monei, eroina principala a trilogiei etc. Nu se observa nicaieri intentia ironica, ludica sau de a fi cu totul altceva. De altfel, in Notele critice de la sfirsitul cartii, Cornel Regman observa foarte bine: „Se ignora insa – am mai spus-o – cit de legata e aceasta productie nu de postmodernism, cum le place acestor vajnici condeieri sa creada, ci de o intelegere si o utilizare foarte autohton-traditionala a valentelor schitei, a prozei scurte.“ (p. 185)

Cele trei povestiri urmaresc, de fapt, viata Monei din adolescenta pina in pragul imaginat al detracarii. Astfel, Jurnal de vedere, care impreuna cu povestirea Grasa sint incluse in antologiile alcatuite de Dan Silviu-Boerescu, Chef cu femei urite – cele mai bune povestiri ale anului 1997 si Iubiri subversive – cele mai bune povestiri ale anului 1998, ne aduce in prim-plan o Mona tinara, rafinata, studenta la Litere, care experimenteaza arta dragostei cu un doctor oculist. Problema vederii si a ochelarilor ajunge o obsesie si, in acelasi timp, un pretext pentru personaj de a-l vedea pe „dom’ doctor“ mai des. Indirect, aceasta povestire contine o teza care defineste cel mai bine proza de factura realista a Ioanei Dragan: incercarea de a evada dintr-o lume caricaturala, mizera, cu oameni inghesuindu-se in autobuze, „cu barbati nespalati si ingalati“ intr-o lume imaginata, deformata cu ajutorul lentilei: „Ambiguitatea pe care constient mi-o creez, ajutind natura care-mi da realitatea, ma face fericita.“ (p. 21) In zadar, deoarece finalul este mereu unul care dezvaluie o realitate promiscua, domestica, palpabila: „Lumea e asa cum e“, ii spune doctorul, si ochelarii fara de care „n-o sa pot trai de-acum incolo“ (p. 53) i-o vor infatisa in toata banalitatea ei.

Istanbul, mon amour, cu subtitlul O poveste de dragoste, relateaza intr-un limbaj colocvial, autentic, calatoria Monei in Turcia, alaturi de Tanti Lili, o femeie planturoasa, bisnitareasa de meserie, dragostea Monei pentru Halil, un turc bogat, totul petrecindu-se intr-un decor ex-centric sau exotic pentru fata tinuta pina atunci din scurt de mama sa. Autoarea jongleaza in aceasta povestire cu trei planuri paralele: povestea Monei in Turcia, unde Tanti Lili o adusese sa se prostitueze, descrierile atit de veritabile ale locurilor si oamenilor care le populeaza si drumul acasa al Monei, in cartierul Rahova, de data aceasta revenita din paradisul pierzaniei colorat de negustori turci batrini, de bisnitari si proxeneti. Tonul dramatic reflecta aceeasi lume grosolana inghesuita in autobuz, duhnind a transpiratie, de care protagonista se simte legata mai mult ca oricind, in ciuda blamului de femeie usoara care poarta, parca, la git „o litera stacojie“. Este lumea ei, multimea oamenilor simpli „care-si cistiga cinstit piinea in fiecare zi.“ (p. 122)

Ultima povestire, Visul Alzheimer. O poveste clinica, traseaza pe de-o parte casatoria de complezenta a Monei cu Radu, om de afaceri care o inseala, si, cu o mare finete de psiholog, boala Alzheimer care ii provoaca Monei, ajunsa la virsta de 57 de ani, dementa totala.
Este o predilectie a autoarei de a contura femei nefericite, de o pasivitate extrema, care defuleaza doar in momente ale trairii involuntare. Hranindu-si existenta cu momente din trecut, doamna Mona Ionescu sfirseste iremediabil intr-un sanatoriu.
Avem de-a face, deci, cu o lume imaginata, prezenta in paginile de jurnal sau descriptive, alternind mereu cu cea reala, prezentata cu ironie neagra intr-un limbaj frust, desfiintind cliseele verbale consacrate, toate fiind marturie a preferintei tinerei autoare pentru proza scurta realista.