OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Lucian-Vasile SZABO
Seninul cerului de sticla
Editura Amarcord, Timisoara, 2000,
136 p., f.p.


Indiscutabil, cea mai valoroasa dintre prozele scurte sau micile nuvele adunate in volumul Seninul cerului de sticla este prima, cea titulara. E povestea Revolutiei din 1989, privita prin ochiul unui marunt securist, provenit dintr-o familie de tarani saraci. Radu Tamba soseste, in ziua de 16 decembrie, in Piata Operei din Timisoara, mimeaza ebrietatea, se strecoara printre oameni leganindu-se si striga impreuna cu ei sloganuri anticomuniste in timp ce ii fileaza, incercind sa-si intipareasca in memorie figuri si siluete: „Daca atunci un chirurg i-ar fi sectionat creierul, ar fi avut surpriza sa constate ca acolo exista o adevarata biblioteca, cu rafturi, cu sertarase, cu fise, iar in fise trecute numele a zeci de persoane...“

Incercind sa-i recompuna infatisarea, martorii se contrazic mai ales in privinta vestimentatiei. Unii vorbesc despre o salopeta, un basc muncitoresc si o pereche de cizme, altii despre o scurta de piele si niste pantaloni de stofa usor evazati, á la Simon Templar. Este momentul in care identitatea personajului se evapora, se multiplica in ipostaze alternative, momentul in care fictiunea invadeaza realitatea. Scrisa intr-un ritm alert, in clara descendenta borgesiana, povestirea pare a fi punerea in scena a unui carnaval macabru.
Mai putin reusita, desi intocmita dupa toate regulile artei, e Sumbra poveste a Erei Sumbra, un bricolaj intre mai multe genuri soft din marginea literaturii: melodrama, policier, yellow journalism, politic-, erotic- si science-fiction (actiunea se petrece in Romania viitorului apropiat). Personajele poarta nume alegorice – aurolaca Era Sumbra si tiranul ei, proaspatul imbogatit si parvenit Mandat Stavropaulis –, dar povestea lor a fost inspirata, probabil, din cazuri reale, extrase din banca personala de date a jurnalistului Szabo, specializat in muckraking. Apar, intr-o serie contrapunctica, inserturi de comentariu naratologic, insa intr-un stil cam didactic si ostentativ.

Ultima proza a volumului, Visind zapada, foloseste tehnica naratiunii la persoana a II-a, inaugurata de optzecisti, dar pastreaza ceva din atmosfera romanului Caderea in lume, scris de Constantin Toiu in 1988. Eroul, un student bolnav (de meningita, probabil) e obsedat de amintirea unei ierni polare, cenusii si zoioase – metafora a incomunicarii, a fricii si a disperarii. Insa in fiecare noapte viseaza la o alta iarna, magica, norvegiana, a povestilor si a ceaiului de tei, cu nameti inalti cit blocurile si labirinturi de tunele sapate sub zapada. Volumul se incheie cu aceasta imagine a evadarii din istorie catre spatiul compensator al fictiunii; poate o parabola a vietii omului simplu in Romania de ieri si de azi.