OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Michel TOURNIER
Fecioara si capcaunul
Traducere de Tereza Culianu-Petrescu, Editura Polirom,
Colectia „Biblioteca Polirom.
Proza XX“,
Iasi, 2004, 192 p.


Ceea ce da specificitate romanului Gilles &Jeanne (Gallimard, 1983) in cadrul operei lui Michel Tournier este zona de unde isi extrage materia epica. Observatia nu este intimplatoare, pentru ca de aici pleaca problema cea mai importanta pe care o ridica romanul. Daca Vendredi, ou les limbes du Pacifique (1967) este rescrierea, intr-o oarecare masura, a romanului lui Defoe, daca Le roi des aulnes (Prix Goncourt, 1970) se petrece in timpul celui de-al doilea Razboi Mondial, daca Gaspard, Melchior &Balthazar (1980) porneste de la cunoscuta legenda din Noul Testament, romanul, tradus in romaneste cu titlul Fecioara si capcaunul (Editura Polirom, 2004), este o povestire medievala, mai apropiata de realitatea istorica decit celelalte.

Personajul principal nu este Fecioara, Jeanne d’Arc, ci Gilles de Rais, personaj real, de care se leaga o istorie macabra a Evului Mediu francez. Georges Bataille i-a consacrat chiar o carte (Le procès de Gilles de Rais, 1965) acestui baron feudal care sodomiza si omora copii si pe care localnicii l-au asociat repede in folclorul lor cu Barba-Albastra, cel care va ajunge in povestea lui Perrault. Jeanne d’Arc, desi nu ocupa spatiul cel mai important in roman, este totusi cea care determina, in logica romanesca a lui Tournier, evolutia personajului Gilles.
In maniera specifica, autorul rescrie istoria, fara a se departa prea mult de realitate, o realitate care, in schimb, se apropia foarte mult de universul, de temele lui preferate. Ioana este fata-baiat, intruchipare a androginului, iar Gilles este capcaunul, personajul care apare sub diferite forme in multe dintre romanele sale. Apar, de asemenea, motive recognoscibile precum sarutul unei rani (ca in Regele Arinilor) sau referiri la scene din Biblie (sacrificiul lui Isaac, uciderea pruncilor, adoratia Magilor). Din acest punct de vedere, ca de obicei in romanele autorului, intertextualitatea (cu toate formele ei) este la loc de cinste in procesul constructiei operei.

Intotdeauna, romanele lui Tournier au avut un mare succes pentru ca, venind pe fondul unui formalism exagerat practicat de reprezentantii Noului Roman, el a exploatat din plin resursele epicului, ale naratiunii, si a reusit sa isi cistige un public dornic de „literatura“. A beneficiat, de asemenea, si de o conjunctura favorabila, in care reintoarcerea fictiunii si rescrierea postmoderna erau practicile la moda. Cititorul este intimpinat astfel de romane cu puternic substrat mitic, de simboluri care te invita sa le descifrezi, tipul de texte ideal pentru o lectura hermeneutica.
In acest caz, transformarea lui Gilles de Rais, sub influenta italianului Prelati, ca si procesul la care cei doi sint supusi sint etape ale unei initieri (care trece prin alchimie), pentru regasirea Ioanei, care fusese arsa pe rug ca vrajitoare. Abatele Blanchet il aduce pe Prelati linga stapinul sau in speranta ca acesta va reusi sa il conduca spre „dimensiunea transcendenta pe care a pierdut-o atunci cind a pierdut-o pe Ioana“. Italianul, insa, alege calea inversa. „Domnul de Rais trebuia impins pina in strafundurile cele mai negre ale rautatii sale, apoi, prin lucrarea focului, facut sa sufere o inversiune benigna asemanatoare celei care transforma plumbul vulgar in aur“ (p. 172). Alchimia nu este aici o metafora, ci este chiar activitatea prin care Gilles devine personajul inspaimintator si care il va duce la esafod.

Maestru al punerii in scena, Tournier foloseste un epic dialogic, preferind dialogurile precum cele intre Gilles si Ioana sau intre Blanchet si Prelati, ca si cele de la proces, in locul unui continut narativ redus si simplificator. In aceasta privinta, romanul este bine construit, echilibrat, fara a pune dificultati la lectura, pentru ca nu aici era interesul. Exprimarea personalitatii si a sistemului de valori ale autorului transpar din alegerea temei si din perspectiva pe care acesta o proiecteaza asupra faptelor.
Un loc important il ocupa si evocarea Toscanei, care, prin solaritatea sa renascentista, apare in opozitie cu o Franta inca gotica, intunecata. Aici, ca pe tot parcursul romanului, se remarca diversitatea modurilor in care autorul este intermediar intre realitate si fictiune. El introduce prezentari aproape didactice, preia marturii reale de la procesul lui Gilles si le traduce in franceza contemporana pentru a mentine coeziunea estetica a textului, aduce citeva note istorice la sfirsitul romanului.

Este un intreg arsenal de practici hipertextuale, care facea, probabil, deliciul criticilor din epoca (tocmai aparuse Palimpsestes de G. Genette). Astazi, romanul lui Tournier nu mai poate fi citit fara sa ne gindim la conceptul de metafictiune istoriografica introdus de teoria literara americana. Raportul intre istorie si fictiune, relatia intre evenimente si fapte, esentiale pentru acest concept, iau o forma particulara in Fecioara si capcaunul. Daca in romanele postmoderne anglo-saxone ideea centrala era de-naturalizarea a ceea ce parea natural, de la sine inteles, iar modalitatea de cunoastere a trecutului era pusa sub semnul intrebarii, romanul de fata nu este atit de radical in aceasta privinta. Accentul nu este pus in acest caz pe interogatia asupra constructiei discursive a trecutului, desi documentele, cronicile istorice contribuie din plin la tematizarea relatiei intre realitate si fictiune. Este mai degraba o alunecare dinspre istorie spre romanesc, spre mit (s-a vorbit chiar de o écriture mythifiante), proces care insereaza romanul intr-un univers tematic specific autorului. Nevoia de coerenta a operei si-a spus cuvintul, iar romanele lui Tournier sint legate intre ele, poate, tot atit de mult ca si romanele lui Balzac din Comedia umana (care folosea insa alte procedee).

Fecioara si capcaunul este un roman care merita atentie. Autorul pastreaza nivelul, reusind, in acelasi timp, sa evoce cu talent o epoca intunecata a sfirsitului de Ev Mediu. Este un univers dominat de irational, care va trebui sa mai astepte doua secole pentru a vedea aparitia ratiunii, si acesta este sentimentul pe care Tournier reuseste sa il transmita.