OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

P.G. WODEHOUSE
Fulger in plina vara
Editura Polirom, Colectia „Biblioteca Polirom“, Seria „Clasicii Modernitatii“,
2003, 330 p., f.p.


Sir Pelham (Plum) Grenville Wodehouse (1881-1975) este cel mai prolific si mai de succes umorist englez, autor a nu mai putin de 291 de povestiri si 73 de romane (in perioada cuprinsa intre 1901 si 1975), dar si a numeroase piese de teatru, versuri si eseuri. El este cunoscut si ca creator a peste 2300 (!) de personaje, dintre care Bertie Wooster si valetul sau Jeeves au cunoscut o faima care a depasit-o pe aceea a lui Wodehouse insusi. Romanele sale sint populate de zeci de servitori, majordomi, cameriste si alti angajati domestici, de stapinii acestora, personaje aristocratice foarte colorate, dar si de ciini, pisici (cu personalitate!) sau de aparitii urmuziene: o mustata cu „viata interioara“ numita Joyeuse si un burete de baie cu acelasi nume! Cu toate acestea, Wodehouse ramine, prin cartile sale, in perimetrul naratiunii comice, burlesti chiar, undeva in descendenta comediei bufe, poate cu un adaos satiric contemporan.

Declarat, cu entuziasm, „cel mai mare scriitor comic din toate timpurile“ (Douglas Adams) sau – mai aproape de profilul sau – „English literature’s performing flea“ (Sean O’Casey), care intr-o traducere aproximativa ar insemna: „puricele de spectacol al literaturii engleze“, Wodehouse isi plaseaza actiunea romanelor sau povestirilor sale umoristice in jurul Castelului Blandings din Shropshire, spatiu aproape bucolic (domeniul englezesc la modul ideal). Aici evolueaza multe dintre personajele create de autorul englez: de la straniile matusi ale lui Bertie Wooster pina la anostul lord Emsworth si intregul clan Threepwood.

Dupa Greseala lordului Emsworth, publicului cititor din Romania i se ofera acum volumul Fulger in plina vara (Summer lightning), roman publicat in 1929 si tradus la noi, cu destula acuratete, de Veronica Focseneanu. Subintitulat Din povestile Castelului Blandings, romanul surprinde o secventa din viata locuitorilor acestuia, cu intrigi si tradari rezolvate in mod spectaculos. Toate – adunate in jurul unui fapt senzational: furtul Imparatesei, purceaua preferata a lordului Emsworth. Toata lumea e antrenata intr-o poveste detectivistica, plina de ironie si umor, care te tine cu sufletul la gura.
Batrinul lord Clarence Emsworth, al noualea conte din familia sa, un personaj distrat, nu prea inteligent si cu vadite semne de senilitate („El personal – ne spune autorul –, traind la adapostul unor ani linistiti si pasnici la Castelul Blandings, isi lasase creierul sa se cam atrofieze“), nu pare interesat de nimic altceva decit de animalul sau favorit, o purcea „speciala“, cistigatoare la concursuri de porcine din zona, pe care o cheama Imparateasa.

Iubirea batrinului aristocrat senil pentru purceaua lui nu cunoaste margini: cind isi surprinde nepotul, pe Ronnie Fish, aruncind cu o minge de tenis in spatele „distinsului“ animal, il apostrofeaza indignat: „Te-am vazut! Ma duceam spre cocina si te-am vazut cum pocneai cu mingile tale blestemate de tenis pe spinarea purcelei mele. Mingi de tenis! Din pince-nez ieseau limbi de foc. Iti dai seama oare ca Imparateasa este un animal extrem de sensibil si iritabil, gata sa refuze mincarea la cea mai mica provocare?“ (p. 79). Intriga povestii tocmai din acest punct porneste: observind adulatia cu care unchiul sau isi trateaza animalul si dorind sa se reabiliteze in ochii acestuia (pentru ca avea nevoie de bani si pentru ca dorea sa obtina binecuvintarea pentru casatoria lui cu Sue Brown, o dansatoare de club), Ronnie Fish, secundat de valetul de la Blandings, devotatul Beach, se hotaraste s-o rapeasca pe Imparateasa, pentru ca mai apoi, cind disperarea proprietarului va atinge punctul maxim, s-o scoata din ascunzatoare si sa se declare „erou binefacator“ in fata unchiului sau.

Intre timp, Percy Pilbeam e angajat pentru gasirea animalului si suspiciunea planeaza acum asupra tuturor: sint banuiti, pe rind, Gregory Parsloe, vecin si rival al lordului Emsworth in concursurile de porcine, Hugo Carmody, asistentul lordului si prieten bun cu Ronnie (logodit in secret, ca si amicul sau, cu Millicent Threepwood, nepoata lordului Emsworth, el spera sa obtina, de asemenea, incuviintarea familiei), si Baxter, fostul asistent al batrinului si acolit al surorii acestuia, Lady Constance Keeble (un fel de Cruela in toata aceasta poveste, obsedata de aranjamente si tiranica fata de fratele ei). Pe linga povestea cu furtul purcelei, aflam ca fratele lordului Emsworth, Galahad Threepwood, fost aventurier in tinerete, dornic sa nu rateze birfele si cancanurile aristocratiei englezesti din zona, se hotaraste sa-si publice „Amintirile“, document in care multe dintre personalitatile respectabile ale vremii se vor regasi in scenele rusinoase pe care ar dori sa le uite.

Toata lumea pare indignata de ambitia lui Gally Threepwood de a dezvalui partile intunecate din biografiile „oamenilor de bine“, iar Parsloe il angajeaza pe acelasi Pilbeam sa sustraga manuscrisul incriminator contra unei sume fabuloase de bani. In tot acest timp, cele doua cupluri: Ronnie Fish-Sue Brown si Hugo Carmody-Millicent Threepwood se despart in urma unor neintelegeri (qui pro quo!), pentru a se regasi in mod spectaculos spre finele romanului, cind, la fel de spectaculos, primesc incuviintarea lordului Emsworth. Loviturile de teatru, intriga arborescenta, personajele burlesti si jocul lor de replici apropie textul lui Wodehouse de o piesa de teatru (insertiile auctoriale foarte ironice – si aici trebuie mentionat ca multe dintre poantele lingvistice se pierd prin traducere! – pot sluji drept indicatii regizorale…). Avem de-a face cu o uriasa comedie, in care cititorul-spectator se amuza pentru ca vede lucrurile „din exterior“, pentru ca stie totul si observa intrigile de undeva de sus, fiind – asemenea autorului – cu un pas inaintea personajelor. Hazul provine din sesizarea structurii mecanomorfe a personajelor si a lumii care le inconjoara, iar placerea „finala“ vine din acel „totul e bine cind se termina cu bine“.

Acuzat de a fi simpatizat cu nazistii, dar aparat de personalitati precum George Orwell sau Evelyn Waugh, P.G. Wodehouse isi probeaza vocatia de „dramaturg“ printr-un amanunt anterior carierei sale de prozator: in primii ani ai secolului XX, alaturi de Kern si Bolton, Wodehouse a scris un numar de musicaluri pentru un mic teatru din New York, „Princess“, si a transformat, astfel, musicalul american pentru totdeauna (s-a spus ca Wodehouse ar fi unul dintre parintii musicalului modern). In romanele sale, „scena“ (a se citi „reprezentarea scenica“) e un personaj din umbra, mereu prezent; pentru a-i putea gusta umorul de situatii sau pur lingvistic, textul trebuie „pus in scena“. Despre P.G. Wodehouse, Evelyn Waugh afirma, pe buna dreptate, ca acesta nu a vrut sa scrie lucruri „importante“, cu ambitia de a placea criticilor; unicul sau scop, urmarit cu scrupulozitate, a fost acela de a face cit mai multi oameni sa rida…