OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Patrick MODIANO
Duminici de august
Traducere de Lucia Papahagi, Editura Echinox, Colectia „Literaturile lumii“, Cluj-Napoca, 2000, 139 p., f.p.


Patrick Modiano, romancier francez, care a debutat in 1968 cu La place de l’étoile si detinator al unui premiu Goncourt pentru romanul sau din 1978, Rue des boutiques obscures (Strada dughenelor intunecoase, Univers, 1981), e cunoscut cititorului roman prin romanele sale traduse la Editura Univers (Bulevardele de centura, 1975; Calatorie de nunta. Fotograful, 1996) si Minerva (Scutit de pedeapsa, 1994). Duminici de august (Dimanches d’aôut, 1986) e tradus in romaneste de Lucia Papahagi, in noua Colectie „Literaturile lumii“ a Editurii Echinox.

Coperta a 4-a cuprinde un sir de intrebari carora poate cititorul nici nu le va afla raspunsul („De ce fuge povestitorul de Sylvia, parasind malurile Marnei si de ce se ascunde la Nisa ?“). Si poate ca nici nu conteaza asta. Caci „romanul prinde contur pornind de la toate aceste enigme, iar povestea lui de dragoste il va fascina pe cititor prin farmecul ei“.
„Enigmele“ romanului nu sint insa acestea. Dincolo de aparenta de roman „de citit in tren“, cu personaje putine, dar vag si contradictoriu conturate, in jurul carora plutesc deliberat incertitudini de tot felul, romanul lui P. Modiano e construit cu o stiinta foarte exacta a ceea ce s-ar putea numi „atmosfera“. Una cetos-decadenta, care amesteca doua perioade istorice (in fapt, doua jumatati ale aceluiasi secol), un aer dens, care leaga in mrejele sale un barbat, o femeie, un diamant, un rival, o familie de escroci, un actor lovit de un glont venit de aiurea. E o naratiune scrisa in intregime la persoana intii, in care complexitatea e data de jocul palierelor temporale, a caror ordine urmeaza nu cronologia evenimentelor, ci una capricioasa, a amintirii.

Naratorul-personaj il recunoaste la Nisa pe Villecourt in persoana unui vinzator ambulant de haine de piele. Urmeaza apoi rememorarea perioadei in care locuia la Nisa cu Sylvia, sotia (?) lui Villecourt, iar existenta lor se invirtea in jurul misteriosului diamant Crucea Sudului. Familia Neal, cunoscuta la Nisa (despre care aflam ulterior, o data cu naratorul, ca a trait acolo cu mai multe decenii in urma), o rapeste pe Sylvia; cautarea ei ramine fara rezultat. O incursiune mai adinca in memorie duce la momentul in care naratorul face cunostiinta cu Sylvia si Villecourt. Romanul se incheie prin aceasta bucla, devenind prizonier al circularitatii rememorarii.
Logica memoriei si tirania ei sint principalele teme ale acestui roman; povestea de dragoste, intriga politista sint simple pretexte intru ademenirea cititorului. De remarcat tehnica „cinematografica“: impartirea pe scene, schimbarile de perspectiva „la vedere“, folosirea obsesiva a flash-back-ului; un roman gata sa fie ecranizat (dar numai in alb-negru, asa cum sint fotografiile infatisind „plaje fluviale“ pe care le face naratorul sau cele „in negru pe cit posibil“ recomandate de Mme Villecourt).

Prezentarea de pe coperta a 4-a a volumului Rue des boutiques obscures de la Gallimard se incheie cu o fraza care ar putea defini formula tematica si tehnica romanesca a lui P. Modiano, pe care o adopta si in Duminici de august: „ce livre pourrait être l’intrusion des ames errantes dans le roman policier“; o formula ce presupune o intriga politista initiala, pe care se grefeaza doua teme esentiale: tema memoriei si a cautarii identitatii. Daca in Rue des boutiques obscures predomina cea din urma (personajul realizeaza ca omul pe care il cauta e el insusi, o ipostaza a sa de care-l despartea o perioada de amnezie), nefiind de neglijat nici memoria si reversul acesteia, uitarea, in Duminici de august, memoria si traseul sau sinuos se afla in prim-plan: timpul care trece capricios, imprevizibil, modul in care trecutul influenteaza si construieste prezentul afecteaza destinul personajelor, acestea confruntindu-se cu doua situatii opuse, ca prizoniere ale timpului atit in scurgerea sa necontrolata („Un vis ? Mai degraba senzatia ca zilele se scurgeau fara stirea noastra, fara cea mai mica denivelare care ne-ar fi permis sa avem influenta asupra lor. Inaintam dusi de o scara rulanta si strazile defilau, iar noi nu mai stiam deloc daca ne trage scara rulanta sau daca noi eram nemiscati in timp ce peisajul, in jurul nostru, aluneca prin acest artificiu cinematografic care se numeste transparenta“), cat si in opririle si in revenirile sale („Dupa-amiezele interminabile, in care ploaia batea peste acoperisul de zinc, ramineam in mirosul de umiditate si de mucegai al camerei cu impresia ca sintem abandonati. Mai tirziu m-am desprins de aceasta idee, iar astazi ma simt in largul meu in acest oras de fantome in care timpul s-a oprit“).