OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Raymond FEDERMAN
Celor pe care i-ar putea interesa:
Traducere de Antoaneta Ralian, Editura Univers, Colectia „Romanul Secolului XXI“, Bucuresti, 2000, 158 p., f.p.


Reprezentare, parodie, (auto)ironie, metatext, metaroman, cititorul ca negociator al semnificatiilor furnizate de opera (Reader Response Criticism) – iata doar o parte din reteta prozei postmoderne. Mai precis: ludic si figuratie, derivate dintr-o serie sinonimica de genuri – (meta)fictiune, fabulatie, realism magic sau... suprafictiune, al carei fondator este chiar Raymond Federman, definita drept „tipul de fictiune care reinnoieste credinta in imaginatia omului si care nu ne impune o viziune distorsionata asupra realitatii“.
Aparut in 1990, romanul lui Federman se plaseaza in cadrul literaturii de experiment. Subiectul extrem de simplu nu constituie pentru autor decit un pretext spre a jongla cu tehnicile narative. Este, daca vrem, o retorica a romanului: „Dar intrebarea care ma preseaza nu e cea a povestii in sine. Povestea? E mereu aceeasi. Intrebarea priveste tonul si forma povestirii – geometria ei“ (p. 16).

Totul nu este decit joc spontan, suprapunere de planuri, amintire, flash-back, polifonie si permanenta indecidabilitate in ceea ce priveste cursul evenimentelor care graviteaza in jurul Sarei, lucratoare la o ferma aflata la liziera desertului, si al varului ei, sculptor cu identitate necunoscuta, care asteapta sa ia avionul pentru a o revedea, dupa 35 de ani, mai exact dupa ce se terminase Marele Razboi, moment in care s-au despartit si cind „el a luat drumul Occidentului si Sarah pe cel al Orientului“. Autorul imagineaza „de o parte, o tara a falselor reprezentari, in care a trait varul Sarei in ultimii treizeci si cinci de ani“, iar de cealalta parte, la mare departare, dincolo de ocean, o tara a falselor fagaduinte, o fisie de desert bintuit de miraje, in care Sarah a trait tot atitia ani in exil“. Si „ca intre paranteze, tara in care s-au nascut cei doi veri“ (p. 9). Or, atentia autorului se indreapta tocmai asupra acestei paranteze, amplificata de aminarea calatoriei varului timp de doua ore.
Efectul cameleonic specific cursului evenimential deriva si din caracterul de jurnal al romanului. El incepe sa fie scris duminica, 20 noiembrie, si se incheie marti, 21 martie. Spun „cameleonic“, deoarece firul faptelor este fie bine intins, dind impresia unei aparente continuitati, fie, de cele mai multe ori, incurcat sau chiar rupt si reinnodat potrivit starii autorului. Iata doar un exemplu: „tii minte, acum citva timp ti-am spus ca povestirea asta trebuie sa inceapa cu o intirziere. Acum imi dau seama ca tot ce-am infatisat pina aici nu a fost decit aceasta intirziere. O aminare care nu fusese luata in calcul. Si totusi insasi aceasta aminare ma face sa cred ca poate am patruns adinc in povestire, asa fragmentara, fracturata, neliniara cum e“ (p. 133).

De la un anumit moment incepem sa ne dam seama de actul previzibil al scrisului – „impotmolirea“ varului in aeroport mai mult de doua ore, atit cit era prevazut la inceput, pentru ca autorul sa poata relata momentele din trecut (de pilda, marea razie careia Sarah si varul ei ii scapa), povestea Sarei si a varului ei – copii, schimbind mereu per- spectiva din trecut in prezent si invers, detaliile care capata contur cu ajutorul flash back-ului, in urma aducerii aminte a unor scene notabile din viata personajelor. De fapt, intreaga carte are ca punct de reper trecutul „vag si confuz“. O „metafictiune istoriografica“, dupa cum observa Linda Hutcheon in Politica postmodernismului, unde subliniaza latura auctoriala si actul de creatie, distrugerea conventiilor romanesti si, ceea ce e mai important, caracterul fictiv al trecutului care devine literatura (Marele Razboi, marea razie, drama de la Pearl Harbour).
Dialogismul, adresarea catre un cititor permanent activ, comentariile fac evidenta calitatea de metaroman: „Hei, stai putin, nu asta am eu in minte“, „Hai sa vedem ce putem face pentru el“ (p. 71), „Acum e tirziu, totul mi se invalmaseste in minte. Dar, in vederea referirilor viitoare, incearca sa tii minte unde i-am lasat pe Sarah si pe varul ei“ (p. 75).

Finalul ii reuneste pe cei doi protagonisti in prezent, insa numai in fantezia scriitorului. Pretentia de real este data doar de textualitate, de reprezentare si discurs: „Pe ecran mi s-au nalucit Sarah si varul ei; pareau atit de reali! Intocmai asa cum mi-am imaginat intotdeauna“ (p. 146). Asemenea lui Don Quijote, cei doi ajung personaje reale care isi citesc propria poveste; sint istorie transcrisa: „Sarah a citit toate acestea intr-o carte intitulata: CELOR PE CARE I-AR PUTEA INTERESA“ (p. 21).
Metaromanul lui Federman nu este decit o variatiune pe aceeasi tema, aceea a constantei incertitudini si relativitati (motto-ul lui Irving Feldman demonstreaza acest lucru), a povestirii ca inventie individuala, a „fabricarii“ spontane, a insecuritatii ontologice a autorului care desfiinteaza granitele dintre creatie si critica, propunind interpretarea si deconstructia cu ajutorul unei mixturi de sorginte carnavalesca a stilurilor. O carte care, asa cum o afirma transant si titlul, pune in practica teoria literara postmoderna pentru nespecialisti.