OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Raymond QUENEAU
Exercitii de stil
Traducere de Irina Gradinariu,
Adrian Mustatea, Ioana Cristina Jipa, Luminita Boaza, Romulus Bucur,
Prefata de Luca Pitu,
Editura Paralela 45,
Colectia „Fictiune fara frontiere“,
Pitesti-Bucuresti, 2004, 162 p.


Desi aparute intr-o prima editie in 1947, la Gallimard, Exercitiile de stil ale lui Raymond Queneau tin mai degraba de atmosfera anilor ’60, o epoca in care structuralismul era paradigma dominanta in stiintele umane. Conceptul de structura, primatul limbajului asupra constiintei umane, ideea ca tot ce se poate spune exista deja in mod virtual si ca literatura nu face decit sa actualizeze niste structuri pre-existente erau truismele acelei vremi, perioada pe care Toma Pavel a pus-o sub semnul Mirajului lingvistic (Univers, 1993).
In cadrul a ceea ce va fi numit nouveau roman, A. Robbe-Grillet, Michel Butor si altii scriu pentru a dezvalui conventiile narative, schimba statutul referentialitatii, crezind ca, daca totul a fost deja spus, scriitorilor nu le mai ramine decit sa arate felul in care limbajul il guverneaza pe om. Jean Ricardou scrie La Prise de Constantinople (Ed. de Minuit, 1965), care este de fapt La Prose de Constantinople, un text fara referentialitate exterioara, bazat in exclusivitate pe explorarea posibilitatilor semantice sau sonore ale cuvintelor.

In acelasi timp, un alt grup, OULIPO (Ouvroir de Littérature Potentielle), fondat de R. Queneau si François le Lionnais in 1960, se afirma ca un atelier de literatura experimentala. Cuprinzind scriitori si nu numai, precum Marcel Bénabou, Henry Mathews, Italo Calvino, Georges Perec, grupul (care mai exista si astazi) practica exercitii de literatura, un fel de creative writing in maniera franceza. Metoda S+7 (inlocuirea intr-un text a fiecarui substantiv cu al saptelea care ii urmeaza in dictionar) sau Boule de neige (dintr-o definitie de dictionar se ia fiecare cuvint care se defineste, la rindul lui, si se continua pe cit posibil) sint poate cele mai cunoscute exercitii sau contraintes, cum erau numite de catre participanti.
Despre locul lui Queneau in literatura franceza putem afla mai multe din excelenta prefata scrisa de Luca Pitu, insa ceea ce e de remarcat aici este scurta perioada suprarealista a autorului. Punctul de legatura intre suprarealism (cu aplecarea spre vis, hazard si fantezie) si experimentele aproape matematice ale oulipienilor poate fi acel marginal ciudat, Raymond Roussel, in care si unii, si altii (ca sa nu mai vorbim de noii romancieri) recunosteau un predecesor. Printre altele, una dintre cele mai importante realizari ale lui Queneau a fost faimoasa Cent Mille Milliards de Poèmes, 1961, in care versurile taiate ale unui singur sonet pot constitui combinatii (si, astfel, poezii) in numar aproape infinit.

Acest lung preambul a fost necesar deoarece aerul timpului este esential pentru intelegerea demersului lui Queneau din Exercitii de stil. Ideea de baza este simpla: un eveniment banal se constituie ca un text de pornire, pe care autorul il rescrie in diverse variante. Un tinar se urca intr-un autobuz aglomerat, se plinge ca este calcat pe picioare, apoi se asaza pe un loc liber. Mai tirziu, naratorul il vede vorbind cu un prieten. Aceasta este intimplarea care va aparea pe fiecare pagina a cartii, in diverse variante: Vis, Animism, Onomatopee, Ignoranta, Filozofic s.a.m.d. Banalitatea intimplarii este intr-un fel programatica, vrind sa sublinieze parca inca o data ideea identitatii continut-expresie, despre care vorbea undeva Radu Petrescu. Expresia, adica cele 99 de moduri in care este redata intimplarea, este de fapt continutul, si anume ideea ca un eveniment poate fi redat din diverse puncte de vedere, iar acest perspectivism construieste de fapt evenimentul.

Este interesant faptul ca, pe masura ce inaintam in lectura, apar noi elemente, fenomen care culmineaza cu sfirsitul, desigur, Neasteptat. Apare „episodic“ o vinzatoare de bilete, apoi, din unele secvente, deducem o explicatie a grabei cu care personajul se asaza pe un loc liber, „ca sa n-o sfecleasca“. De asemenea, prietenul care ii da sfatul despre nasture este pe rind dandy, arbiter elegantiarum, efeb, fraier, pretenar, boschetar, filfizon etc. Apelativul se schimba, asa cum se schimba si povestasii (inspirata referinta din prefata a lui Luca Pitu). Queneau pune in scena un joc al naratorilor care se constituie intr-o polifonie sau un plurilingvism (cum i-ar fi spus Bahtin) dus pina la extrem. La sfirsit, in ultima secventa, apar chiar personajele, bineinteles mai putin eroul actiunii. Albert este naratorul, iar Théodore este prietenul care da sfatul. Este un final in poanta, pregatit de Queneau, care se inscrie in tendinta de „umanizare“ a unui experiment retoric ce risca sa fie arid. De fapt, este o reusita certa, dupa cum o demonstreaza, de exemplu, secventele Interogatoriu, Scrisoare oficiala, Neindeminatic, Injurios si nu numai, care trec dincolo de simpla utilizare a unui stil. Apare si „mise en abyme“, poate nu intimplator, in secventele Comedie sau Sforaitor.

O gama larga de procedee retorice, antice, moderne, adaptate sau inventate, sint exploatate in Exercitii de stil (care au fost revazute si adaugite in editii ulterioare). Litota, afereza, apocopa, vers liber sau japonez, epenteze sau metateze, toate ne transpun in domeniul acelei „Littérature au second degré“, daca e sa folosim sintagma pe care G. Genette a pus-o ca subtitlu la volumul Palimpsestes (Ed. du Seuil, 1982). Este intr-adevar o literatura de gradul al doilea, o literatura despre conventiile literaturii (practicile hipertextuale, cum spune Genette), care se inscrie intr-o lunga traditie a paradigmei anti-mimetice si in care rolul cititorului creste ca importanta pentru ca el participa, mai mult ca in alte situatii, la realizarea mesajului. In cazul de fata, aceasta se vede din faptul ca intregul este mai mult decit suma partilor, cu alte cuvinte, doar lectura integrala si observarea relatiilor ce se stabilesc pe parcurs intre diferite secvente care „isi raspund“ in carte pot duce la o receptare adecvata.
Intotdeauna traducerea acestui tip de texte a fost problematica, pentru ca receptarea ca atare a intentiei hipertextuale presupune in primul rind recunoasterea conventiilor care sint parodiate sau pastisate (nu este locul aici pentru distinctiile si nuantarile pe care le face Genette).

Din acest punct de vedere, cartea lui Queneau este cu atit mai greu de tradus, pentru ca este vorba de niste experimente la care este supusa limba franceza. Echivalarea este dificila deoarece, atunci cind actiunea practic nu conteaza, iar cuvintele sint oarecum autoreferentiale, pentru ca tin de un anume stil, receptarea se produce inevitabil prin conotatiile cuvintelor in limba in care se traduce (in cazul acesta, romana). Astfel, cind citim „Parol! Hai c’esti copil!“, ne gindim imediat la Caragiale. Valoarea traducerii este data, in aceste cazuri, de adaptarea la limba, iar din acest punct de vedere, secvente precum Injurios sau Deci sint foarte reusite. Pe ansamblu, traducerea este remarcabila, tinind cont de dificultatea unor fragmente, in care traducatorii au fost nevoiti practic sa inventeze in posibilitatile pe care le pune la dispozitie limba romana, preluind doar ideile lui Queneau. „Toute langue est fasciste“, spunea odata Roland Barthes, iar actul traducerii da un sens nou acestei sintagme.
Desi nu sint o incercare de a demola literatura, cum spune autorul intr-o convorbire, Exercitiile de stil pot fi puse alaturi de, sa zicem, Bibliografia generala a lui M.H. Simionescu, ca niste momente ale unei epoci in care „fictiunea a obosit“ (R. Petrescu), epoca ce pare, insa, in plin proces de istoricizare.