OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Sorin COMOROSAN
Nedespartirea de Borges
Editura Eminescu, Colectia „Stylus“, Bucuresti, 2000, 242 p., f.p.


Sorin Comorosan a ajuns la cel de-al patrulea volum de proza; dupa Treisprezece metamorfe (1996), Oglinzile sparte (1997) si Literatura, Povestea unei Fictiuni (1998), autorul publica Nedespartirea de Borges, volum ce arboreaza, provocator, subtitlul „roman“. In realitate, cartea este urzita din impletirea eseului cu fictiunea, intr-o tesatura bizara si impura, ca aceea a covoarelor orientale, incarcata de motive labirintice, de desene alambicate, adesea circulare, figuri a caror geometrie visatoare aduce in pagina freamatul unei lumi exotice. Nu este vorba insa de o lume identificabila dupa coordonate spatio–temporale precise (desi cel mai adesea este invocata atmosfera pampei argentiniene), ci de un construct onirico–fictiv, ce ar putea fi situat oriunde si nicaieri, chiar in Fiction City, orasul imaginar dintr-o alta scriere a autorului.

O alta provocare este permanenta raportare la Borges, incercarea de a-si legitima propriul demers scriitoricesc prin „falsificarea“ unor povestiri ale Maestrului. Caci, dupa cum noteaza si Barbu Cioculescu in cel de-al doilea postlog, „nu exista truditor in ale scrisului care sa nu fi falsificat, grosolan sau infailibil, un inaintas paternel – si chiar mai multi“. Dar, atipic in cazul „falsificatorului“ nostru este faptul ca isi transforma modelul in Personaj, iar personajul intr-un soi de instanta transcendenta, de care se apropie cu evlavie, ca de un oracol („am intrat in visele lui, incet, incet, cu pasi moi, sa nu i le tulbur“). Si ceea ce descopera, cu aceasta ocazie, este un adevar simplu – ca toate fictiunile lumii sint, de fapt, variatiuni pe patru teme fundamentale: „Sint patru povestile lumii, mi-a spus, si mi le-a povestit. La inceput, au fost Cetatea si barbatii ce-o aparau, dar Achile aflase de moartea dinaintea biruintei, ca si Hemingway, care-l trimisese pe batrinul Santiago sa prinda uriasul marin sfisiat de rechini. Apoi s-a scris cintarea vesnicei intoarceri si Ulise...Dar eu de cite ori m-am reintors de-atunci? Si s-a zamislit Cautarea. Pe vremea aceea, stiam sa biruim si cautam Graalul. Cind l-am pierdut, i-am luat cupa din mina si i-am povestit rastignirea“ (p. 13). Dintr-o atare viziune – aceeasi care-l indemna pe Borges sa imagineze o lectura a Odiseei ca si cum ar fi posterioara Eneidei, sau sa recomande citirea Imitatiei lui Hristos ca si cum ar fi scrisa de Céline – se perpetueaza, la autorul nostru, obsesia marii Biblioteci, in care manuscrise despartite de mii de ani, pe verticala timpului, si de mii si mii de kilometri, pe orizontala spatiului, fiinteaza simultan, in scris, ca si in vis...

Cam aceasta ar fi problematica primelor aproximativ o suta de pagini ale asa-zisului roman (in care, pina la acest punct, precumpanesc pasajele eseistice, in detrimentul celor narative). Acestea din urma sint reduse, de multe ori, la simple „frames“: crima pasionala intr-un peisaj de mahala (episodul, cu pronuntat caracter senzational, avindu-i ca protagonisti pe Roseando, el Corralero si Lujarena), inaltarea si caderea unui personaj din jungla businessului nord–american („partitura“ vagabondului), condamnarea inocentului (thriller-ul asasinarii lui Ricardo Valleta) etc. Cititorul atent nu poate sa ignore faptul ca toate aceste nuclee epice (oricit de triviale sau melodramatice), reprezinta, in fond, reactualizari ale celor patru mari povesti initiale. Personajele cartii sint concepute, la rindul lor, tot ca ilustrari ale vesnicei reveniri a lui Acelasi; desi foarte numeroase, numele proprii cu care jongleaza scriitorul (Roberto Como, Rick, Ricardo Palleta, Bruno Castel), nu desemneaza personaje diferite, ci sint simple masti ale autorului lor. Barbu Cioculescu avea dreptate cind afirma ca Sorin Comorosan incepe sa se povesteasca pe sine, „fragmentat in personaje ce par a nu avea nimic comun intre ele si care sint, structural, ele insele profund contradictorii (...)“.
Trebuie sa mai spunem ca, pentru cititorul care ar lua subtitlul ad literam, asteptindu-se sa gaseasca, dupa toate canoanele traditionale ale genului, o trama narativa coerenta, personaje individualizate s.a.m.d., cartea poate constitui o deceptie. Insa cititorul contemporan, deprins cu postmoderna impuritate, va gasi, dincolo de unele stingacii si exagerari si numeroase prilejuri de delectare.