OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Theodor Denis DINULESCU
Japonezul albastru (proza scurta)
Editura Cartea Romaneasca, 2000,
249 p., f.p.


Stiati ca… toti cavalerii Mesei Rotunde vorbeau despre Romania? Si nu despre orice, ci despre globalizare. Stiati ca… la Summitul privind globalizarea s-a hotarit, zice cavalerul Turandot Crainiceanu, ca „sarcina Romaniei in viitoarea Europa este sa facem musaca. Trebuie sa inlocuim astfel hamburgerul american“. Si stiati ca s-au inregistrat proteste? De pilda, iata replica indignata a cavalerului Analugojana Stroescu: „trebuie sa protestam prin cintece, proza si dramaturgie. [...] Si prin filme. Trebuie facute filme cu masini de tocat stricate, cu carne mucegaita, ca sa creada Europa ca numai prin cultura putem rezista“ (Cavalerii Mesei Rotunde, piesa intr-un act despre globalizare, p. 48-49).

Cind Micul ghid de cultura generala se intilneste pe o masa de disectie cu Antologia umorului abstract si cu Istoria Romaniei (manual pentru clasa a patra), rezulta o carte precum cea a lui Theodor Denis Dinulescu: proze scurte cit o piesa in doua-trei acte, tinind doar o pagina si ceva, cu titluri gigant: Aida, Morometii, Love story sau Lista lui Sindlar (pe care il mai cheama si Georgescu). Umor, deriziune, gratuit – ar parea o foarte reusita (si utilizata) reteta de parodie: iei un cliseu, il arati lumii, lumea ride daca intelege sau doar daca ii suna cunoscut. Cine n-ar recunoaste, de exemplu, Neamul Soimarestilor, Filiera Franceza ori Rigoletto? Dar cind afli de la Denis Dinulescu, uneori, ca „Neamul Soimarestilor era un bou. Asa, ca barbat, arata insa bine“ (p. 144) sau ca Filiera Franceza si Tiganiada stau la un pahar in barul Cenusaresei, ca Japonezul Albastru are mineci argintii, iar adjunctul lui Maigret favoriti mov si pantofi rosii, atunci te gindesti ca pe masa aia de disectie trebuie sa fi stat mai multe carti: un Dictionar onomastic si o Bibliografie generala, un Urmuz, un Cortazar si-un volum/de poetul Gellu Naum…
Prozele din Japonezul albastru alcatuiesc, asa cum afirma Tudor Octavian intr-una din cele sapte (!) postfete ale cartii, o „literatura referentiala“, caci „fiecare nume vehiculat e cronicizat in memoria publica“ (p. 243). La fel de cronicizate ne par a fi si unele scene politice, mai ales cele cu Ceausescu (in vizita de lucru, intr-un atelier de cizmarie, primind in audienta scriitori si domnitori romani – cu notele lor informative cu tot).

Alte scene tin mai mult de memoria privata: Guillaume si administratorul (doua personaje, fireste, autonome) este o sceneta cu prieteni: un eu, un Nicu Vladimir si un Virgil Mazilescu, la 2 Mai si la Bucuresti. Aflam cu aceasta ocazie cit e de mare pericolul fictionalizarii la scriitorul roman: „NV: Te-a cautat vaduva, Virgile [...]
Eu: Care vaduva, ba, nu stiu nimic…
NV: Nu ti-a povestit Virgil? Zi-i, ba, si lui Denis de vaduva, e misto povestea.
VM: Nu i-o zic c-o scrie… O pune in prozele lui“ (p. 95-96).
Denis Dinulescu pune, intr-adevar, de toate in prozele lui; e un maestru al mixajelor de orice fel – epoci, nume, caractere, procedee, explicatii „la picior de litera“, cum le-ar spune el, reconstructii, rescrieri si cuplaje surprinzatoare. Tot acest carnaval are in fundal, ca la orice scriitor haios care se respecta, o uriasa doza de sarcasm – de obicei, din cauze nationale. E o mare amaraciune in prozele cu Romania; intr-o carte care se numeste cum se numeste, trei sferturi din povesti sint despre sentimentul romanesc al ratarii. „Toti romanii plecati in lume se opresc la o bere si nu ajung nicaieri“, suspina Soimul Maltez Grigore din Tirgu-Jiu, iar un Tartuffe transnistrean ne acuza ca n-am mai dat nimic Europei „de la Stefan cel Mare“.

Ce-i lipseste Romaniei pentru a se schimba la fata? Multe, zice corul: un Stoicikov, un Bob Marley („Uite si tu la Jamaica aia. Pai, ce? Stia cineva de ea daca nu era Bob Marley?“ – A Night at the Opera, p. 6), un export de produse finite din lemn (naiuri, seminte, scutece si lenjerie de fag), o lege dura impotriva balcanismului si o prohibitie la dulciuri (ultimele doua – propuse de Napoleon, respectiv Balzac). Toate numele istoriei par a se interesa de problemele din Carpati: de la dacul Zinedine Zidane („as minca varza cu minz“…) pina la ilustrul Pilot American anonim, care ne pune degetul pe rana: „esti batrin si prost, conte de Monte Cristo, ma scuzi ca-ti spun… Orice ai lasa poporului asta, isi va pierde valoarea, isi va bate joc… Lasa hirletul si hai cu mine, te voi duce prin Dominicana sau Mauritius, o sa-ti placa mult… Locurile astea de aici, din Balcani, vor iesi din istorie…“ (Contele de Monte Cristo, piesa de teatru destul de neclara intr-un singur act, p. 219).