OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

William MAXWELL
La revedere, pe miine
Traducere din engleza de Luana Schidu
Editura Humanitas, Colectia
„Cartea de pe noptiera“,
Bucuresti, 2003, 168 p.


La revedere, pe miine este in parte un roman al nostalgiei copilariei si adolescentei, in parte roman politist. Inocenta, prietenia si loialitatea sint distruse incet-incet de gelozie, infidelitate, nebunie si pasiune. Eroii povestii sint oameni simpli, fermieri, obisnuiti sa traiasca simplu si sa nu se astepte la surprize prea mari de la ziua de miine – poate doar vreo furtuna, vreo seceta prelungita, vreo boala sau moartea.

Doua familii dintr-un orasel de provincie din Illinois sint lovite de o crima violenta, iar unda de soc ia cu ea si pe cineva din afara, un baietel orfan de mama, prieten cu unul dintre fiii celui care comite crima. Miscarea este similara cu cea de pe o pista de bowling: popicele de la capatul pistei vad mingea venind spre ele, din ce in ce mai aproape si din ce in ce mai repede, dar nu pot face nimic si sint lovite in plin. Singurii inocenti sint copiii si ei platesc pacatele parintilor cu propria copilarie. Baietelul orfan de mama si baietelul orfan de tata trebuie sa caute drumul inapoi spre casa. O casa care nu mai exista decit in amintiri. Locul acela devine o poveste, iar copiii, niste personaje putin induiosatoare, putin imbatrinite, putin patetice.

„Daca ei fac parte din casa ori casa face parte din ei nu e o intrebare la care copiii sint pregatiti sa raspunda. Dupa ce ai luat ciinele, ia si bucataria – mirosul de ceva bun care se coace in cuptor pentru cina. Si mirosul zilei de spalat rufe, de lina pusa la uscat pe birna de lemn. De cenusa. De supa fierbind mocnit pe soba. [...] Hainele lui de lucru inca mai stau atirnate intr-un cui de linga usa camerei lui, dar nimeni nu le imbraca sau dezbraca. [...] Ia toate astea, si ce i-ai facut? In fata unei deposedari atit de uriase, ce rost are sa-i ceri sa ramina baiatul care fusese? Ar putea la fel de bine sa ia viata de la capat, in pielea oricarui alt baiat“ (p. 136-137). Altfel spus: sint mii de alte case care seamana cu a ta, poate ca au aceleasi obiecte, identice, dar atmosfera aceea din casa aceea este unica si nu o mai gasesti in nici o alta casa din lume pentru ca privirea care trece peste obiecte si le inregistreaza nu mai este aceeasi. I-a fost furata candoarea.

Unul dintre deposedati vorbeste si scrie si pentru celalalt, pentru ca, facindu-i dreptate si salvindu-l de la uitare, se absolva si se salveaza pe sine insusi. Si merge pina intr-acolo incit, dupa o ancheta politieneasca, ajunge sa se puna in locul prietenului sau. „Ceea ce noi, sau in orice caz ceea ce eu spun cu atita siguranta ca este amintire – intelegind prin asta un moment, o scena, un fapt care a fost fixat cumva si astfel salvat de uitare – este de fapt o forma de povestire care continua la nesfirsit in minte si adeseori se schimba in mers. Sint implicate prea multe interese afective conflictuale ca viata sa fie pe deplin acceptabila si poate ca treaba povestitorului este sa rearanjeze lucrurile in asa fel incit ele sa se conformeze acestui scop. In orice caz, vorbind despre trecut, mintim cu fiecare gura de aer pe care o inspiram“ (p. 35). Povestirea mincinoasa are rolul de a vindeca, iar in amintire singura instanta care poate judeca este cel care conduce procesul rememorarii.

Romanul abordeaza si citeva aspecte sociale, cum ar fi statutul femeii, divortul si viata arendasilor americani de la inceputul anilor ’20. Este o „carte de noptiera“, care se preteaza foarte bine si la o lectura in metrou (de exemplu, in cinci zile, cite doua ture pe zi a cite noua statii fiecare). Din pacate, micile stingacii de traducere devin importante intr-un roman care se bazeaza pe atmosfera si pe un discurs narativ intretaiat, cu multe schimbari de planuri.