OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Degeaba a avut presa acces la intimitatea menajeriei politice de la PSD. Interpretarea informaţiilor obţinute a fost superficială, iar comentariile s-au purtat, majoritatea, exclusiv în registru stilistic. Cutare l-a făcut „tîmpit“ pe Berceanu, a mai sugerat că Blaga e alcoolic şi l-a recalibrat pe premier, numindu-l „ţîşti-bîşti“. Băsescu e Iuda, primitiv şi bădăran, în timp ce Videanu respiră doar pentru a face bani. Apoi, jurnaliştii terorizaţi de perspectiva unei veri politice plicticoase au amorsat dezbateri pe o temă previzibilă: cît de vexaţi pot fi pedeliştii după ce au fost jigniţi în toate felurile şi dacă şandramaua construită în 2008, cu autorizaţia tandemului Geoană-Băsescu, şi avizată de baroni va mai rezista. Cei care au pus la cale întreaga poveste sau au fost doar simpli beneficiari ai înregistrărilor au justificat această incursiune de tip sereistic apreciind-o drept una de interes public. Pe vremuri, s-a speculat că PDSR şi Ion Iliescu au pierdut alegerile din 1996 pentru că oamenii fostului şef al SRI, Virgil Măgureanu, care întorsese armele, i-ar fi sustras lui Viorel Hrebenciuc, pe cînd era la cîrciumă, CD-ul cu strategia de campanie şi l-ar fi livrat Convenţiei. După victoria, în premieră, a Dreptei, Pro TV şi-a arogat meritele pretinzînd că a provocat acel seism în mentalitatea românilor, care a făcut posibilă schimbarea politică.

 

Dincolo însă de corectitudinea îndoielnică a gestului de presă sau de cinismul şi vulgaritatea redescoperite în rîndurile PSD, dincolo de consecinţele politice ale afirmaţiilor otrăvite ce ţinteau relaţia cu foştii confraţi de Internaţională socialistă, cu adevărat importante şi îngrijorătoare sînt proiectele ascunse ale social-democraţilor. Revin în scenă baronul de Teleorman, Liviu Dragnea, amfitrionul întîlnirii, şi preşedintele PSD, Mircea Geoană. Primul a calificat ca anormal, nu doar contraproductiv pentru PSD, parteneriatul – transformat, treptat, în coabitare – cu PD-L şi Traian Băsescu. Dragnea a explicat că PSD trebuie să cucerească Palatul Cotroceni pentru a deţine controlul integral asupra instituţiilor statului. L-a susţinut cu aplomb şeful de partid, care, după un expozeu rudimentar asupra puterii şi a accesului la resursele pe care le oferă aceasta, a insistat asupra funcţiei prezidenţiale, percepute ca o garanţie a controlului asupra anumitor zone de influenţă, cu referire transparentă la Serviciile Secrete. A urmat, desigur, o analiză a modului în care se poate cîştiga preşedinţia la toamnă, în esenţă, prin capitalizarea şi radicalizarea (re)sentimentelor anti Băsescu. E deja un loc comun şi o lipsă cronică de inspiraţie în abordarea pesedistă a campaniilor electorale.

 

Aparent, nu există nimic de natură malignă în dorinţa unui partid de a cuceri puterea. Cînd însă acesta se numeşte Partidul Social Democrat – aşezămîntul politic al marilor şi impenitenţilor corupţi, reinventatorul autohton al autoritarismului postcomunist – atunci, obiectivele formulate de un Dragnea sau Geoană dau fiori. Obsesia pesedistă de a cîştiga preşedinţia şi, implicit, Guvernul – deci ambii piloni ai puterii executive – transcende, de fapt, aversiunea faţă de Traian Băsescu. Aceasta este doar vehiculul cu ajutorul căruia PSD urmăreşte să cucerească România, mizînd că va coagula energiile gata să dinamiteze soclul prezidenţial. Iar dacă PSD cucereşte puterea şi o administrează în maniera în care s-a consacrat, falimentul va fi sigur. A nu se înţelege că alternativele la PSD sînt mult mai luminoase, că restul formaţiunilor sînt imaculate, epurate de corupţi, iar proiectele lor ireproşabile. Totuşi, parcă numai la PSD – partid care a moştenit, pe filieră comunistă, dorinţa maladivă de putere – găunoşenia, corupţia, discreţionarismul, tendinţa de a monopoliza resursele şi de a controla instituţional ţara, cinismul atitudinii şi al gesticulaţiei politice pot căpăta forme maladive. Discuţiile de la Turnu Măgurele nu s-au purtat pe tema reformei din Educaţie, Sănătate sau Administraţie – toate gestionate de miniştri PSD. În schimb, s-a vorbit, copios, despre resurse pentru partid, care să-i motiveze pe militanţii din teritoriu, despre banii pe care scîrţarul şi incompetentul Pogea refuză să-i dea ministerelor pesediste sau despre competiţia cu pedeliştii în Guvern.

 

Nici un cuvînt, nici o frază sau vreo aluzie din care să reiasă o grijă, cît de mică, faţă de cetăţean, altul decît mercenarul aflat în solda partidului. În ciuda eşecului indiscutabil al primului mandat, Traian Băsescu reuşeşte, deocamdată, să reziste politic tocmai fiindcă, undeva, în inconştient, teama de o repedeserizare masivă, de o nouă cîrmuire în maniera Năstase nu a fost înlăturată cu totul. Din cauza acestei angoase, actualul preşedinte îşi conservă statutul de depozitar titular al speranţei unei părţi importante din electorat – că vremurile acelea nu vor mai reveni vreodată, aşa cum şi-ar dori social-democraţii. Tot din acest motiv, probabil, se amînă şi dezvrăjirea intelectualilor care au aderat sau au construit cultul Băsescu. Iar precipitarea PSD în asaltul asupra puterii şi accentele tot mai dure din tonul său servesc, de fapt, intereselor preşedintelui şi democrat-popularilor, pentru că îi îndîrjesc pe susţinătorii acestora. România nu va ieşi nici la toamnă din logica răului mai mic.