OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Luni a inceput scoala, deci a venit timpul sa discutam iarasi despre educatie. Apoi vom mai vorbi in preajma examenelor nationale, a titularizarii profesorilor (care nu vor lua note de trecere) sau cind, Doamne fereste, un elev va mai pati ceva rau in curtea unei scoli... Dar acum despre ce sa vorbim in legatura cu educatia? Am tot spus si am repetat cu totii aceleasi lucruri si nimic nu s-a intimplat. Cel mai potrivit ar fi sa vorbim despre ce vorbesc politicienii in legatura cu educatia si sa vedem unde am ramas cu dezbaterea, cu politicile, cu agenda educatiei.

Presedintele PSD s-a batut cu pumnul in piept ca ideea pactului pentru educatie este, de fapt, ideea PSD-ului, si nu a presedintelui Basescu. Macar daca ar conta acest lucru! Mai intii sa vedem daca este o idee buna (in cazul unui esec, cine si-l asuma, daca toate partidele se inhama la acelasi proiect comun, parafat prin pact?), si mai apoi sa vedem ce vom pune in pactul acela. Aici, Mircea Geoana este, evident, mai interesat de paternitatea unei idei, care ar putea fi buna, decit de soarta educatiei si a dezbaterii din cadrul educatiei. Si daca tot isi asuma public ceva ce nu-i apartine, tot public afirm si eu aici ca ideea pactului nu vine din interiorul clasei politice, de la vreun partid, ci din lumea ONG-urilor care tot cer acest pact pe la diferite conferinte la care au participat si reprezentantii vietii politice din PSD si din alte partide. Doar eu stiu de aceasta idee de prin 2003, asa ca va rog credeti-ma pe mine, si nu pe dl Geoana.

Asa, ca o aducere aminte, Cristian Diaconescu, purtatorul de cuvint al PSD, anunta in vara ca „PSD va pregati un act normativ compus din mai multe documente, inclusiv o strategie nationala pentru educatie“. Dar PSD nu are dreptul moral sa mai inainteze pachete de reforme in educatie, mai ales pacte si invoieli, dupa ce si-a batut joc de munca ministrului Andrei Marga si a oamenilor care au muncit la reforma din 1997-2000, care a fost singura sansa pe care educatia a avut-o in tara asta dupa revolutie!
Ar mai trebui sa vorbim si despre punctul in care a ramas dezbaterea din jurul educatiei. Am cam ramas la raportul Comisiei prezidentiale, de a carui dezbatere publica nu s-a ales nimic, exceptind dorinta PSD de a-si asuma paternitati si faptul ca incompetentul ministru al Educatiei nu a inteles sistemul in care a intrat si, desi a alocat bani scolilor pentru infrastructura si renovari, acestea nu au ajuns sa-i vada.

Cu reforma educatiei nu s-a mai intimplat nimic si asta nu e neaparat rau. E rau ca nu avem reforma, dar e bine ca nu o face Cristian Adomnitei. O reforma nu inseamna doar niste noi legi aruncate prin Parlament, ci altceva mult mai serios care necesita organizare, planificare, leadership, viziune, competenta.
Un domn, Emilian Isaia, care scrie prin Evenimentul Zilei despre pariul pierdut al scolii, se intreaba cu candoare cu privire la legile educatiei anuntate de ministrul Educatiei: „Apropo, i le-a cerut cineva?“. in afara de mai toate sindicatele din educatie, de specialistii educatiei, cadrele didactice, de ONG-uri si de evidenta ineficientei actualului sistem, nu i le-a cerut nimeni. Si nu i le-a cerut nimeni lui Cristian Adomnitei, ci ministrului Educatiei din momentul in care a inceput dezbaterea cu privire la necesitatea unei legi noi a invatamintului, anume Mircea Miclea. El a fost cel care a dat startul. Mai apoi, functionarii de sub ministrul Hardau si-au batut capul si au produs, dupa stiinta subsemnatului, un proiect care aduce imbunatatiri, fara ca acestea sa fie suficiente, care corecteaza erori sistemice, restructureaza pe ici, pe colo sistemul, dar nu umbla la fundatiile putrede ale acestuia: statul-monopol in serviciile de educatie si tot ce deriva din acest etatism pagubos.

Poate unul dintre cele mai importante aspecte ale unei reforme este faptul ca trebuie initiata si promovata nu doar de catre un om competent, ci de un om care, in acelasi timp, trebuie sa inspire incredere si sa aiba o imagine buna. Un om cum era Andrei Marga, capabil sa insufle oamenilor nevoia de schimbare. in caz contrar, megasistemul (cu cei peste 250.000 de profesori reticenti la schimbare) va astepta ca si acest ministru sa treaca si sa vina altul cu propriile lui vanitati si „schimbari“ care sa nu schimbe, de fapt, nimic.