OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Remarcam data trecuta ca sportivii ilustri fac astazi reclama tot mai multor marfuri. Pina mai ieri doar echipamentele sportive aveau parte de testimonial-uri cu vedete ale sportului. Pina mai ieri, publicitatea de profil era un soi de explicare a performantelor atletice ale sportivilor prin performantele tehnice ale vreunor tenisi; iar valorile tipic sportive erau impartasite cu valorile marcii: cum s-o uitam pe Graff incaltata cu Adidas Torsion ragind ca o pantera la fileu, in timp ce „vocea dumnezeiasca“ ne amintea ca „daca vrei cu adevarat, poti“!?

O data cu lupta dupa publicitate pe parcursul transmisiilor sportive importante, marcile de tot felul, care pina mai ieri flancau stadioanele cu panouri de carton, astazi inteseaza spatiile de emisie TV cu spoturi despre sporturi. Retorica anunturilor se-ntoarce lesne din condei dupa modelul cronicilor sportive: cutare marca e „de performanta“; cutare produs „iese mereu invingator“; cutare altul s-a dovedit a fi „alegerea campionilor“ etc. Imaginea extra-sportiva a sportivilor baleiaza de la relatia de contingenta (e cazul Parmalat-ului, lapticul lui Ronaldo din timpul Frantei ’98, cind incisivii dezveliti ai Geniului te duceau imediat cu gindul la continutul de calciu; apoi mezelurile bine hranitului Ilie din epoca Euro 2000; tot atunci si cutiile de Bergenbier ascunse la spate de echipa nationala, ca o explicatie a pozitiei solemne din timpul imnului; precum si mai vechiul Lady Speed Stick, deodorantul „de serviciu“ al Irinei Spirlea) pina hat! la relatia metaforica dintre sport si orice alt domeniu merceologic (cazul lui Beckham a carui tonicitate spumoasa s-ar gasi si-n sticlele de Pepsi; si din nou cazul lui Adi Ilie, devoratorul de fundasi – talent nativ romanesc tratat cu experienta internationala – asemenea mezelicurilor Campofrio, la rindul lor, carne romaneasca, de animal sanatos, tratata dupa rafinate retete de-afara). Tocmai pentru ca sportul este o analogie concentrata a vietii (si deci a pietii), tot ce se iteste-n galantar poate fi legat de sport.

In cazul lui Hagi, legatura dintre marfurile publicizate de el si sportul ca atare se face mai greu: in cazul uleiului Texaco ar fi jogging-ul la padure; in cazul neo-briciului Gillette ar putea fi obrazul proaspat ras si usor livid al Capitanului. Realitatea este ca in nici una din cele doua reclame, Hagi nu e privit strict ca sportiv. El era mai degraba Hagi cel rezultat din sondajele IRSOP ca fiind cel mai iubit dintre romani; Hagi cel pe care multimile l-au desemnat de atitea ori, in timpul serbarilor microbistice, ba prim-ministru, ba presedinte, ba chiar rege al tarii; Hagi cel pe care tinuta morala l-a impus, dincolo de calitatile tehnic-sportive, ca tartor al Galatasaray-ului si patriarh al nationalei. Numai ca Hagi si-a derutat enorm suporterii la Europene. Dupa cum observam, fotbalul dubleaza si concentreaza alegoric lumea si viata, e drept, intr-un mod ceva mai ambiguu, mai putin „tezist“ decit catch-ul american (trinta „coregrafica“ despicata de Roland Barthes si destabilizata de Andy Kaufman ca o inscenare mitologica a luptei dintre bine si rau). Oricit de microbist ai fi, e greu sa ramii atasat de un luptator care, asemeni Felonului din Coltul Rosu, isi elimina cu o lovitura josnica un adversar, pentru ca mai apoi sa simuleze el suferinta cersindu-i daune arbitrului. Euro s-a sfirsit. Suporterii isi disloca ierarhiile. Publicitatea sta la pinda…