Sire,
Poate că dacă nu-i vedeam faţa
schimonosită de ură, gestul mîrlănesc al mîinii care
arăta cu degetul şi ochii asimetrici de om „însemnat“,
dacă nu-i auzeam hohotul de rîs batjocoritor, semănînd
cu gîlgîitul spurcat al apelor reziduale curgînd
dintr-o ţeavă de canalizare, nu m-aş fi trezit brusc în
dormitorul de pe Dinicu Golescu, de lîngă gară, unde-şi
păstra cu sfinţenie mama-mare teancurile de ziare cu fotografiile
familiei regale. Regina Maria cu principesele Elisabeta, Marioara şi
Ileana, Micuţul Mircea cu boneţică, din care n-a mai rămas decît
un bric sau „omul care rîde“ i-o fi făcut şi lui de
petrecanie odată cu flota română. Văd acolo sus, în
colţul din dreapta, pe pagina a doua a ziarului Universul, poza
Regelui Ferdinand cu profilul lui vulturesc de pe Arcul de triumf,
citesc: „prin sabia regelui Ferdinand şi gîndul reginei
Maria…“. În stînga e Carol al II-lea cu mantia albă,
călare pe calul alb; aventurierul şi protegiuitorul artiştilor
care îşi iubea mai mult „libertatea“ personală decît
tronul şi blînda Elena, sortită unei suferinţe mute, mama
Voastră, cu nelipsitele ei perle prelungindu-i-se pe gîtul
subţire ca nişte lacrimi… Şi, lîngă ea, Patriarhul Miron
Cristea şi poza cu Majestatea Voastră în uniformă de
cercetaş din ziarul Curentul, aceea pe care o mărise tata-mare şi
mi-o dăruise cînd am împlinit 8 ani; mi-am agăţat-o pe
perete lîngă pat. V-am văzut şi în realitate, aţi
asistat odată la „ridicarea pavilionului“ în curtea şcolii
„Regina Maria“ din Giuleşti, cînd eu cîntam „solo“
ultima strofă a imnului Trei culori : „Iar cînd fraţilor
m-oi duce/ de la voi…“ parcă era o premoniţie. Ţin minte ca
acum, mergeam cu mama-mare la parăzile de la 10 Mai.
De fiecare dată
mi-era frică să nu mă strivească mulţimea de oameni. Regina
Maria şi Principesele erau în trăsuri, Carol al II-lea
călare, şi voi, Majestate, într-o maşină decapotabilă. Am
şi acum în urechi acel URA! Care dura ore în şir, de
parcă însuşi aerul ovaţiona. Şi a venit acel 8 noiembrie,
onomastica Majestăţii Voastre. Cu trei zile înainte Vă
trimisesem, în numele clasei a VII-a B de la Iulia Haşdeu, o
telegramă de felicitare: „Sire, tineretul e cu Voi!“. Aveam 16
ani şi ştiam, totdeauna am ştiut dinainte ca lucrurile să se
întîmple. A doua zi, în faţa şcolii, la intrarea
principală, stătea Andrei, un elev slab şi palid dintr-a VIII-a,
de la Mihai Viteazul. Împărţea nişte foi rupte dintr-un
caiet de dictando, pe care scria: „Mîine, 8 Noiembrie, veniţi
în Piaţa Palatului la demonstraţia pentru rege!“. A doua zi
dimineaţa toate ieşirile din şcoală au fost încuiate încă
de la prima oră. La subsol, unde se aflau veceurile, ferestrele erau
foarte sus şi aveau gratii de fier. Ne-am urcat una pe umerii
celeilalte ca să ajungem la nivelul geamurilor şi, „scobitori“
cum eram, ne-am strecurat printre zăbrele şi-am luat-o la fugă
spre Palat. Acolo tocmai îşi făceau intrarea două coloane cu
tineri, ce păreau a nu se mai termina, cu pancarde, pe una scria:
„Studenţii regelui“, pe cealaltă: „Băieţii lui Maniu“. Am
simţit pentru prima oară că nu mai eram doar un trup, eram mii de
trupuri, prinse în bătăile unei singure inimi. Nu ştiu de ce
Vă scriu toate astea, acum, după 65 de ani, Sire, cînd ştiu
că rîndurile mele nu vor ajunge niciodată în mîinile
Voastre, dar cînd l-am auzit pe omul „însemnat“,
cioclul partidelor istorice, numindu-Vă „Slugă la ruşi“ şi
„Trădător de ţară“, pe Voi, cel mai tînăr şi cel mai
frumos dintre regi – silit să abdice şi să-şi părăsească
ţara pentru a opri execuţia a o mie de tineri anticomunişti –,
pe Voi, care aţi pus capăt războiului cu două luni mai devreme,
am înţeles că întotdeauna o scrisoare îşi
găseşte un destinatar. Şi deodată s-a pornit răpăitul
mitralierelor de pe clădirea Ministerului de Interne, devenit mai
tîrziu Comitetul Central, şi zeci de adolescenţi au căzut
într-o baltă de sînge, numai fiindcă Vă iubeau. Sus,
pe acoperiş, Steagul regal nu mai flutura. Fugeam spre casă ca un
mic animal turbat de frică şi de mînie, strîngînd
la piept un poster, aruncat din avion, cu poza Majestăţii Voastre,
emis de ziarul Ardealul.
După două zile, la şcoală a sosit o
telegramă pentru clasa a VII-a B, pe numele meu: „Majestatea Sa,
Regele României, Mihai I, Vă mulţumeşte pentru urările…“
Semnat: Mareşalul Curţii Regale Negel. A doua zi am fost chemată
la cancelarie. Profesorii erau la ore, eram singură cu directoarea
şcolii, Olga Rhea Sylvia Popovici; m-a mîngîiat pe păr
şi mi-a spus, cu o voce pe care n-o avea de obicei, să nu-mi mai
dau pe faţă sentimentele, că am intrat într-un timp rău, în
care sîntem pîndiţi şi vînaţi. Peste o lună a
părăsit şcoala şi n-am aflat nici pînă azi, de ce n-a mai
pomenit nimeni de ea. După 45 de ani abia V-am putut distinge în
întunericul acelei maşini, îmbrăcată toată în
flori, care înainta lent prin Piaţa Palatului. Am şi acum în
urechi strigătul continuu „Regele Mihai!“. Eraţi din nou în
România, în calitate de oaspete, de turist, de fiu
rătăcitor? Printre oamenii de toate vîrstele, cu steaguri şi
pancarde, era unu’ cu o prăjină de care atîrnau zeci de
pantofi desperecheaţi. Au mai trecut 20 de ani. Voi, Majestate,
locuiţi aici, în Bucureşti, în acelaşi oraş cu mine,
respiraţi acelaşi aer poluat cu mine, într-o discreţie mai
presus de orice coroană. Nu-mi iese din minte băieţaşul blond
care nu se mai dezlipea de Majestatea Voastră. Vedeam în el
copilul care aţi fost, parcă priveam lăstarul unui mesteacăn. De
ce Vă urăşte omul „însemnat“ atît de mult,
Majestate?
Cît aş vrea să mai pot spune:
„Sire, tineretul e cu Voi!“.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters