OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ioana NICOLAIE, O pasăre pe sîrmă, Editura Polirom, Colecţia „Ego. Proză“,  Iaşi, 2008, 256 p.

Citit cu îngăduinţă şi cu grija de a-l pune discret între paranteze pe sîcîitorul lector avizat, cu toate pretenţiile şi obiecţiile lui chiţibuşare, cel dintîi roman al Ioanei Nicolaie curge agreabil, cucerindu-te prin francheţea naivă şi sensibilitatea vibratilă a vocii naratoriale. Autoarea caligrafiază delicat, feminin, un text al aspiraţiilor juvenile şi din rîndurile infuzate de lirism se ridică siluete de fum, fantasme ale unei „fete cuminţi“. Partitură pe tema tinereţii ezitante, fragile (înduioşător de fragile!), O pasăre pe sîrmă este o carte ea însăşi fragilă, cu trup friabil de floricică presată inexpert între paginile unui caiet cu amintiri postadolescentine. O citeşti cu un zîmbet indulgent, apoi o aşezi distrat pe un raft oarecare şi o uiţi. Lectura a fost, repet, agreabilă; cu toate acestea, îţi dai seama că nu e nici pe departe o lectură obligatorie, eufemistic spus.
 
În O pasăre pe sîrmă, Ioana Nicolaie se străduieşte să depăşească formula autobiografistă, folosită cu rezultate memorabile în poezie, mai cu seamă în Nordul şi Credinţa, intuind că, oricît de abil exploatat, filonul autobiografic nu este inepuizabil. „Sabina Seni nu sînt eu“, precizează apăsat autoarea în mai toate interviurile pe care le acordă. Şi, şcolăreşte, argumentează „obiectivitatea“ romanului său prin faptul că naraţiunea e la persoana a III-a. Ştim prea bine însă că simpla înlocuire a persoanei I cu persoana a III-a nu e o condiţie suficientă pentru construirea unei naraţiuni obiective. Subiectivitatea sau/şi obiectivitatea unei naraţiuni rezultă din convergenţa mai multor factori, între care modul de raportare al naratorului la personaje şi la faptele imaginate (implicarea sau non-implicarea sa afectivă) este un factor determinant. La tot pasul în O pasăre pe sîrmă simţi că viziunea presupus obiectivă şi totalizantă a romanului se suprapune, de fapt, viziunii subiective şi limitative a personajului central. Totul e văzut prin ochii Sabinei Seni, iar Sabina Seni nu evoluează ca un personaj autonom în raport cu autorul implicit (şi, s-ar zice, nici în raport cu autorul empiric). Naratorul nu priveşte de sus, neutru, impasibil, egal distanţat de personajele cărţii. Naratorul pare că se bucură şi se întristează odată cu Sabina Seni, speră şi disperă împreună cu ea. Preferinţa, „slăbiciunea“ pentru personajul central se observă cu ochiul liber. În locul acestei stîngace deghizări a unui narator extrem de subiectiv în straiele naratorului impersonal, mai firească şi mai la îndemîna autoarei, cel puţin în această etapă a exerciţiilor sale prozastice, ar fi fost asumarea directă a unei perspective narative subiective.
De subiectivitatea inconturnabilă a naraţiunii se leagă şi incapacitatea autoarei de a crea personaje cu relief, cu „stare civilă“. De la începutul pînă la sfîrşitul romanului lumea se învîrte în jurul Sabinei Seni, fata venită din provincie la facultate, într-un Bucureşti ce trebuie cucerit pas cu pas. Sigur, e firesc să existe unul sau mai multe personaje de prim-plan şi altele, cele mai numeroase, de plan secund.

 

Intrigă slabă, naraţiune mult prea tranşant fragmentată
 
Din nefericire, nici chiar Sabina Seni nu e mai mult decît un personaj-carcasă, interioritatea sa se conturează superficial, din suspine şi momente de „dulce“ întristare, din dezamăgiri sentimentale. Aventurile sale „picareşti“ („picaresc“ este termenul la care apelează autoarea pentru a-şi descrie romanul...) se rezumă la căutarea obstinată a unui job într-un Bucureşti prea puţin cunoscut şi, într-un alt plan, la căutarea la fel de obstinată a unui echilibru sentimental. Sabina stingheră în Gara de Nord, neştiind încotro să se îndrepte şi consultînd rubricile de anunţuri ale ziarelor, Sabina pe culoar la Facultatea de Litere, într-o pauză de o ţigară, conversînd cu colege naive sau blazate, Sabina găzduită de o femeie amărîtă din cartierul Drumul Taberei, Sabina pe post de manechin în vitrina unui magazin cu haine de lux de pe Calea Victoriei, Sabina vînzătoare la un fast-food arăbesc, Sabina agent de vînzări, Sabina comerciant ilegal în Căminul Fundeni, Sabina buzunărită de hoţi în Magazinul Unirea, Sabina fugind de la o petrecere de lesbiene, Sabina cea candidă „sedusă şi abandonată“ de Eman – sînt secvenţe-fotografie prin juxtapunerea cărora prinde un relativ contur romanul. Intrigă slabă, naraţiune mult prea tranşant fragmentată în „episoade“ cam disipate. Aş fi trecut sub tăcere sărăcia epică dacă autoarea n-ar fi insistat atît, în declaraţiile sale de după scrierea cărţii, asupra laturii „picareşti“ a romanului şi dacă acest deficit de dinamism epic ar fi fost compensat prin altceva, prin analiza unei interiorităţi ori prin crearea unei atmosfere pregnante, de pildă. Cum nu se întîmplă aşa ceva, slaba articulare epică a textului devine parcă şi mai vizibilă. Un roman picaresc cu o epică deficitară este, s-o recunoaştem, o contradicţie în termeni.
 

Dincolo de căutările juvenile ale Sabinei Seni, autoarea ar vrea să reconstituie o întreagă frescă a anilor de tranziţie, cu sărăcia cotidiană, cu discrepanţele dintre centrul luxos şi periferia promiscuă, cu apartamentele meschine în care se înghesuie oamenii, cu chiriaşi strîmtoraţi, cu studenţi căminişti famelici, cu joburi prost plătite şi magazine alimentare încă sărăcăcioase – toate, moştenire a epocii comuniste. În acest context, amintirile din copilăria şi adolescenţa comuniste (atribuite aici Sabinei Seni) erau inevitabile, ele fac deja parte dintr-o reţetă romanescă, la modă în ultima vreme. Aproape fiecare capitol trădează efortul de a face din Bucureştiul tranziţiei un personaj în sine al romanului. Însă un personaj surprins cu aceeaşi acuitate ca şi celelalte. Adică şters, indistinct. Autoarea descrie alb, chinuit:

„Sabina începu să desluşească Bucureştiul, mişcîndu-se întîi de-a lungul unei singure felii, cu bulevard şi mijloace de transport, apoi pe porţiuni din ce în ce mai largi, Casa Armatei, Eroilor, Municipalul şi Inter-ul, trecînd din autobuz în autobuz, coborînd deseori ca o plombă căzută (...).

Se strecura pe trotuare, pe lîngă intrări cu cîini vagabonzi, luîndu-şi ca reper doar direcţia. Era atentă la unghiuri, la schimbările bruşte, la faţade în amestecul lor indecis, la cîte-o biserică răsărită brusc din asfalt. Locurile n-aveau pentru ea încă un nume, poate doar Calea Victoriei şi Palatul Poştelor (...) şi, sigur, Universitatea, cu Intercontinentalul şi Teatrul Naţional, cu încîlceala de semafoare şi pasajul de la metrou, cu crucile de lemn pentru morţii Revoluţiei.
Înregistra imagini după imagini, decupa petice de oraş pe care le lipea apoi în camera ei, îşi tapeta memoria cu ele, îşi croia locul în care trebuia să se mişte o bună bucată de vreme“.
 
În pasajul citat, ca şi în numeroase altele, nu desluşim o singură imagine cît de cît clară, imortalizabilă pe vreo peliculă fotografică, descrierea e în mod bizar oarbă. În afară de acest „detaliu“ şi în afară de stilistica insuficient exersată (comparaţii precum „cobora şdin autobuzţ deseori ca o plombă căzută“ sînt cît se poate de nefericite), izbeşte ţăcănitul mecanic al frazării; enunţurile se înlănţuie într-o melodie monotonă, cu o linie aproape neschimbată. Textul avansează poticnit, frazele se opresc brusc, la fel ca într-o compoziţie şcolară scrisă „corect“ (de către un elev talentat): „Acum însă mergea zgribulită în după-amiaza pătată de primele umbre-ale serii. Nu mai ningea de mult, zăpada se spulberase, iar în buzunarul genţii avea prima ei bursă. Se îndrepta spre magazinul Unirea ca să-şi ia nişte papuci de casă. Dacă ar fi ştiut să cînte, s-ar fi auzit fredonînd fericită. I se luase o piatră de pe inimă cînd văzuse lista bursierilor. Avea să se descurce cu banii şi, de sărbători, se gîndea să plece şi acasă“. Şi textul va curge în continuare pe aceeaşi albie, cu acelaşi ritm, cu aceeaşi sonoritate. (Pentru cine vrea să se convingă recomand citirea acestui pasaj sau a altora cu voce tare...) Autoarea nu are ureche muzicală, nu-şi aude personajele vorbind, nu aude melodia propriilor fraze...

În O pasăre pe sîrmă, Ioana Nicolaie îşi ascute creioanele pentru o viitoare carte de proză, poate mai solidă şi mai elaborată.