OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nu de putine ori am incercat sa raspund, intr-un exercitiu ludic si, recunosc, terifiant, la intrebarea: „Cum as fi facut fata sistemului comunist, daca nu disparea in ’89?“ in mod cert, departe de realitatea schizoida si smintita a acelor ani, intelepciunea si adevarul par acum sa fie variantele de raspuns. Sigur, lucrurile sint nuantate, jocul cu „parca“ si „daca“ e naiv si inutil si, in fond, avem lucruri mai serioase de facut, n-avem timp de prostii. Ar trebui totusi sa ne facem timp macar pentru realitatea din jur, la fel de bolnava si gaunoasa.

Ca absolventa de Litere, in 1999, am ales cu bucurie si elan sa lucrez ca asistent-cercetator la Institutul de Istorie si Teorie Literara „G. Calinescu“, pe care l-am parasit prin demitere, dupa cinci ani. A fost vorba, mai precis, de „disponibilizare pe motiv de restructurare“ (in timp ce ma aflam in concediu), cu toate ca anuntasem, in prealabil, ca voi pleca de buna voie din institut. La acea vreme, institutul functiona ca o fabrica de intocmit fise bibliografice pentru articolele Dictionarului General al Literaturii Romane, unicul proiect in care incremenise toata floarea cercetarii literare.
Lucrarile colective erau fie putine si fragile (exemplul Departamentului de Literatura Veche, condus de doamna Catalina Velculescu, care cu greu a reusit sa publice citeva volume din ciclul „Texte uitate. Texte regasite“), fie erau concentrate doar in jurul unui singur obiectiv (exemplul Departamentului de Literatura Comparata care, de la sfirsitul anilor ’70 se dedicase „Bibliografiei relatiilor literaturii romane cu literaturile straine, in periodice“).

Lasind la o parte lipsurile, neajunsurile, erorile si valoarea Dictionarului, de care se vor ocupa pe indelete istoricii si criticii literari, vreau sa punctez doua aspecte esentiale care au dezechilibrat si au dezonorat intreaga institutie. Pe de-o parte, cercetatorii au fost condusi cu metode jalnice si cu o lipsa totala de respect, fiind nevoiti sa bijbiie printre directii si strategii ce se schimbau frecvent – situatie pentru care, culmea, nimeni nu era responsabil! –, sa revada sau sa rescrie integral articole din motive adeseori neclare. in mod evident, asemenea directive stirneau discutii mai timide sau mai agresive, desfasurate in interminabile sedinte, in care unii erau dati de exemplu, altii erau aratati cu degetul sau trasi la raspundere, iar altora li se arata scurt usa.

Eram in plina sedinta de partid, cu variantele „asa da“ si „asa nu“. Pentru tinerii cercetatori, un asemenea spectacol hilar si isteric parea de neingurgitat. insa, incetul cu incetul, rezultatele eforturilor sustinute de eliminare a cirtitorilor au fost evidente, iar ramasitele nemultumirilor se puteau traduce exclusiv prin ridicari din umeri, capete plecate sau, mai strident, prin rasturnari de perspectiva. Astfel, nu e de mirare ca pe lista Protestului publicata pe Internet (www. petitiononline.com/qd7d8932/petition.html), printre cei 100 de semnatari de pina in prezent se afla doar citiva dintre tinerii Institutului, restul fiind probabil speriati de pierderea postului, de scaderea salariului sau pur si simplu anesteziati ori obositi de o situatie aparent fara iesire.
Pe de alta parte, coordonatorul DGLR, fostul presedinte al Academiei Romane, a ingradit in mod abuziv si sistematic libertatea de exprimare si dezvoltare a cercetatorilor.

Orice initiativa si orice alt proiect care ocolea Dictionarul erau vazute ca o lipsa de obedienta fata de conducatori si de institutie, iar tinerii care nu se simteau in stare sa respecte obligatiile de serviciu, plecind cu burse in strainatate, spre exemplu, erau liberi sa-si caute norocul in alta parte (cei mai multi dintre ei l-au si gasit).
Probabil ca ma hazardez, crezind ca atmosfera din institut nu e generata decit de mina odioasa a „iubitului conducator“ cind, la fel de bine, s-ar putea ca lipsa de reactie sau de solidaritate sa nu fie decit adeziunea impacata la un sistem pervers si grotesc, ale carui efecte sint blamate, dar care, cu toate acestea, naste sperante de glorie marunta, de cariera decenta sau de interventii salvatoare. Exista intotdeauna o alternativa, iar eu refuz sa mai inteleg coabitarea putreda a ambitiilor intelectuale si a fricii ca scuza pentru lipsa de reactie.