OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Emil Cioran a devenit un pivot al eseisticii Martei Petreu sau, în orice caz, un partener privilegiat de dialog intelectual şi spiritual. În Un trecut deocheat… (1999, 2004, de departe cel mai bun şi mai exact examen ideologic al tînărului furios) sau în comparaţia cu Schopenhauer din Filozofii paralele (2005), luciditatea critică devine o precondiţie a înţelegerii iubitoare. Sentenţiozitatea tăioasă (proprie, de altfel, şi poetei), acribia documentării şi contextualizările pertinente, curajul polemic împins pînă la radicalitate şi acuitatea analitică fac din ele nişte autentice spectacole ideatice în care raţionalismul critic atinge o fervoare aproape mistică. Spiritul clasic, fascinat de rigoare logică, îl hăituieşte cu graţie detectivistă pe cel manierist, sofist (excursul polemic despre „plagiatele“ lui Nae Ionescu sau admirabilele eseuri despre Caragiale şi Eugen Ionescu sînt exemple dintre cele mai elocvente). Nimic obscur sau oţios: textele au o claritate casantă, lucid-pasionată, mergînd direct la „esenţa“ problemelor, şi o argumentaţie silogistică strînsă, care face farmecul eseisticii filozofice a autoarei, definitiv seduse de istoria ideilor.

 

Nu demult, Marta Petreu a coordonat un volum colectiv (Scriitorul şi trupul său, Editura Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 2008) care prefigura recent apărutul eseu Despre bolile filosofilor. Cioran. Desigur, corporalitatea (cu primatul ei asupra sufletului şi a spiritului) tinde să devină un fetiş generator de mode teoretice într-o lume secularizată, sedusă de hedonism şi imanenţă, iar psihologia borderline a filozofului liric se dovedeşte mai mult decît tentantă pentru demersuri „clinice“ (vezi şi studiul Cioran în oglindă. Încercare de psihanaliză al lui Valentin Protopopescu). Marta Petreu este însă preocupată aici de gîndirea întrupată, autentificată prin boală, prin suferinţa care o produce şi modelează în procesul individuaţiei, al „spargerii indiviziunii originare a lumii sau a vieţii“. Chiar dacă numai cîteva dintre multele maladii inventariate în incipit (unele, cum ar fi nervozitatea, apar menţionate de două ori…) sînt relevante pentru profilul unui „mare bolnav“, frecvenţa lor cumulată e relevantă, măcar pentru profilul unui mare obsedat şi terorizat de boli. Lăsînd la o parte rinitele cronice „de-o viaţă“, care, evident, nu pot fi luate în serios, Cioran debutează în „experienţa mistică“ a suferinţei la 17 ani, odată cu reumatismul şi torturantele crize de insomnie care-l înstrăinează orgolios – prin luciditatea nocturnă – de oamenii comuni. Este însă insomnia o boală a trupului? N-aş fi atît de sigur. Insomnii, reumatism, tulburări nervoase, crize de hipertensiune sau de ficat, gastrită, gripe şi răceli, bolile trupeşti (înainte de a fi şi sufleteşti) depun, în opinia Martei Petreu, mărturie despre autenticitatea scrisului cioranian: „Dacă citim Pe culmile disperării ţinînd cont şi de scrisorile lui Cioran către Bucur Ţincu, ne dăm seama nu numai ce realitate mare a fost pentru Cioran boala proprie, nu numai că arta sa poetică este într-adevăr somatopsihică, ci şi cît de autentic, cît de cinstit a fost Cioran ca autor: adică ne dăm seama că el s-a inspirat din trupul său, plătind cu aceeaşi monedă – trupul şi durerile lui – toate rîndurile pe care le-a scris. (…) şi-a trăit ideile cu trupul şi le-a scos din trup ca dintr-o fîntînă“.

 

Şi încă: „Pentru cine reuşeşte să-i sesizeze mecanismul psihologic, Cioran este de o autenticitate izbitoare. El are numai idei trăite – iar aparenta lor stranietate e stranietate numai pentru cel care, prea sănătos şi prea raţionalist-livresc fiind, nu reuşeşte să intre în această logică arhaică şi trăiristă, specifică lui Cioran. O logică foarte românească, în acelaşi timp, tocmai pentru că este arhaică“. Puţinătatea extremă a referinţelor culturale: Seneca, misticii catolici medievali, Kierkegaard, Schopenhauer, Nietzsche îşi are tîlcul ei în acest eseu care – evitînd „inautenticitatea livrescă“ – îi dă cuvîntul îndeosebi pacientului… Rămîne însă problematic determinismul abrupt stabilit între boală-criză mistică-filozofie, cu creditarea fără rest a afirmaţiilor cioraniene: „La Cioran, bolile şi durerile au devenit instrument de revelaţie, şi anume de revelaţie metafizică“. Alte consideraţii sînt, în schimb, perfect creditabile: „Chinuit de boală, Cioran a descoperit că moartea, departe de a fi transcendentă, este (…) «în miezul fiinţei», crescînd odată cu noi“. Pentru eseistul de la Răşinari, „spiritul este o maladie“, în vreme ce corpul este „o realitate, nu o iluzie“, de fapt – unica realitate, iar „omul nu este doar un animal bolnav, el este produsul maladiei“. Citind, în loc de filozofie, vieţi ale sfinţilor (vezi Lacrimi şi sfinţi), Cioran dorea – consideră, întemeiat, Marta Petreu – să experimenteze tehnicile spirituale din „biografia acestor aventurieri ai absolutului“ care au fost marii mistici. Căutarea extazului devine, în acest caz, un mod de a regăsi plenitudinea originară, edenică din „sănătoasa“ copilărie răşinăreană (după război, filozoful va regăsi sănătatea trupească deplină numai făcînd, ocazional, grădinărit sau după relaţia amoroasă tîrzie cu Friedgard Thoma). Simţindu-se ontologic străin în această lume, Cioran deplînge „neajunsul de a se fi născut“ din teama de moarte, adică de finitudine. Înzestrat cu o „religiozitate fără Dumnezeu“, el ar fi fost „cel mai adesea, necredincios, foarte probabil din resentiment, ca să se răzbune pe Dumnezeu pentru că nu-i poate percepe misterul în mod continuu şi intens“. Pe această linie, o observaţie relevantă priveşte momentul în care copilul Emil îl ascultă pe tatăl său, preotul Emilian Cioran, citind în familie un pasaj blasfemiator. Paralela cu cazul lui Blaga, el însuşi fiu de preot nu tocmai credincios, e incitantă: „ar trebui să ne întrebăm în ce măsură viziunea neagră a divinităţii, la Blaga şi la Cioran, are sau nu legătură cu meseria şi cu lipsa de credinţă ale taţilor lor“. Însăşi „aventura totalitară“, concretizată în Schimbarea la faţă a României, e privită ca o „încercare de a-şi oferi un substitut care să compenseze marea frustrare mistică“, în care tînărul Cioran trăia.

 

Privit prin ceea ce ar fi putut să fie, eseul Martei Petreu este dezamăgitor. Culmea, într-un text scurt, ambalat cu greu sub forma unui volum, redundanţele sînt cele care deranjează. Multe formulări se repetă chiar în interiorul aceluiaşi capitol, la fel şi destule citate. Nu cred că avem de-a face aici cu nişte reveniri de teme şi variaţiuni „muzicale“, ci cu o neglijenţă în elaborare. Ne-am fi aşteptat, apoi, ca Marta Petreu să valorifice interpretativ mai bine (adică mai puţin expediat) datele clinice din scrisorile „către cei de-acasă“, din Caietele, interviurile şi fragmentele confesiv-eseistice ale lui Cioran. Analiza e descărnată. Ar fi fost, probabil, nevoie de un talent narativ sporit pentru a da necesarul relief destinului cioranian, cu dramatismul, dar şi cu ataşantul său cabotinism, nu mai puţin autentic. Expresive şi elocvente în sine, multe citate privind bolile şi tratamentele lui Cioran îşi aşteaptă în zadar comentariul, iar cînd acesta vine totuşi este fie unilateral, fie superficial. Autoarea lasă, nu o dată, impresia că nu sesizează sau nu vrea să sesizeze sofismele cioraniene, lăsîndu-se să cadă în capcana lor.

 

Un capitol încearcă să răspundă la întrebarea „de ce nu s-a sinucis Cioran?“ luînd de bună o afirmaţie din Caiete: „Bolnavii sînt oameni foarte ocupaţi: sînt prea solicitaţi de suferinţele lor pentru a avea timp să se sinucidă“. Argument necreditabil; profilul psihologic al filozofului este cel al unui fricos metafizic, gata de orice tratament, de orice regim alimentar şi de orice umilinţă medicală pentru a amîna moartea (echivalată cu neantul pur) sau pentru a îmblînzi contactul cu suferinţa fizică. Cheia înţelegerii lui Cioran nu e în teama de boală, ci în teama de moarte: „Totul, chiar şi boala, mai degrabă decît absenţa a tot“. Neputînd să creadă în viaţa de Apoi, Cioran încearcă să şi-o prelungească pe cea de aici, după ce ratase, prin diferite „extaze“ mistice, să-şi depăşească angoasa aruncării în lume. Apologia sinuciderii constituie, în cazul său, doar o bravadă, actul în sine fiind ultimul lucru de care filozoful – comparabil întru thanatofobie doar cu E. Ionescu şi Jeni Acterian – ar fi fost în stare. Ce diferenţă, totuşi, între atitudinea sa tipic decadentă din tinereţe (de complacere orgolioasă, nietzscheană, în „excepţionalitatea“ bolii) şi atitudinea „hipermodernă“, atît de burgheză în fond, a maturului şi a vîrstnicului parizian obsedat de beteşuguri, tratamente şi diete, care-i dă sfaturi medicale fratelui său Aurel şi se lasă examinat ca „material didactic“ în faţa unor studenţi! În legătură cu suferinţa finală – şi fatală – a filozofului, Marta Petreu face o afirmaţie definitivă: „În tinereţe şi la maturitate, Cioran exaltase regresiunea înspre timpul de dinaintea ivirii conştiinţei şi de dinaintea naşterii; acum însă el este obiectul pasiv al unei asemenea regresiuni“. Boala Alzheimer poate fi privită însă şi ca ultim refugiu al „blasfemiatorului“ care s-a temut toată viaţa de contactul lucid cu moartea. Oare tînărul Cioran a avut „curaj fizic în faţa morţii“? Mă tem că nu. O însemnare din Jurnalul lui Sebastian ni-l arată exultînd la ideea că, beneficiar al unei burse în Franţa, va scăpa de încorporarea în armată şi de război. Caracterizarea operată de Sebastian nu e lipsită de temei: „un om interesant, remarcabil de inteligent, fără prejudecăţi şi cu o dublă doză de cinism şi laşitate, amuzant reunite“. Problema e că Marta Petreu decupează exclusiv, printr-un fel de identificare poetică, „dimensiunea gravă, viscerală, lirică şi mistico-filozofică“ (esenţială, nu-i vorbă!) a relaţiei lui Cioran cu boala, minimalizînd aspecte fără de care, totuşi, înţelegerea personalităţii cioraniene rămîne problematică.